În primul rând te salut și mulțumesc pentru că ai acceptat să dialogăm. În al doilea rând, dar la fel de important, felicitări pentru volumul "De-a v-ați ascunselea cu poezia", apărut zilele acestea la editura Școala Ardeleană! De unde ți-a venit inspirația pentru un asemenea titlu? Bănuiesc că nu e de loc întâmplătoare asocierea cu unul din cele mai populare jocuri ale copilăriei.

Am încercat, în scrierea, dar și în lectura poeziei, să descopăr și să aduc sub reflectorul imaginației și al sensibilității mele, acea latură a versurilor de-o intensă respirație ludică. Dintre toate dimensiunile poeziei, unele mai tenebroase, altele doar grave sau abstracte, cea ludică a fost și este pentru mine ca o gură de izvor. Practic, mi-aș dori ca, în cea mai mare parte a timpului, poezia mea să rămână un seismograf jocular care să redea seismele ludice sau butaforice ale lumii din jur. Simt că din această seninătate îmi extrag o energie creativă, necesară continuității scrisului meu și, de ce nu, a spiritului meu. De altfel, rădăcinile imaginației mele se regăsesc în solul fertil al ludicului, care păstrează vie atmosfera de copilărie a poeziei. Totodată, acest joc de-a v-ați ascunselea poate căpăta și valența unei permanente căutări, explorări, incertitudini sau ezitări. Toate, într-o formă sau alta, au fost experimentate de mine, și vor mai fi, pe parcursul relației mele cameleonice cu poezia.În schimb, sunt un cititor vorace de proză, indiferent de formele acesteia. Simt că fără proză, lectura nu ar mai avea același gust. Însă, este un gust care se cultivă, cu tenacitatea exploratorului de ficțiuni și de alte moravuri insolite, dar și cu o anumită perseverență încăpățânată, care îmi prilejuiește un permanent foraj interior. Trebuie să forezi, ca scriitor în general, până ajungi la anumite zăcăminte/ limite ale unei sensibilități care se dorește a fi activată, supradimensionată, îmblânzită...

Ce este pentru tine poezia?

În primul rând, doresc să îți mulțumesc pentru interesul arătat activității mele literare, fapt care a dus la ideea acestui interviu. În al doilea rând, ferindu-mă de vreo exprimare mai bombastică, generată de vreo admirație hiperbolizată a poeziei, o să recurg la trei mărturisiri, pe care le-am tot reluat, într-o formă sau alta, dar care exprimă cel mai bine însemnătatea ei. Înainte de toate, scriu poezie pentru a mă vindeca de ,,rănile rațiunii", cum foarte nimerit spunea Novalis. Apoi, intru în legătură cu poezia pentru a descoperi în desenul realității acele breșe sau firide prin care se strecoară epifanicul în miezul, uneori, al celei mai crunte banalități. Nu în ultimul rând, într-o notă hazlie, după cum am afirmat, de curând, în cadrul unei anchete prilejuite de revista Neuma, poezia joacă rolul unui aparat de aer condiționat. Îmi aerisește interiorul, după ce au pătruns, tot mai mult, praful și pulberea.

Ce aduce nou poezia ta în super-variatul peisaj poetic contemporan?

Prefer să rămân rezervat în privința acelui ceva inedit pe care, poate, poezia mea îl înscrie în peisajul, și așa destul de complex, de vivant, dar, mai ales, agitat, al literaturii noastre. Dacă ești poet, atunci ești conștient că nu prea poți sta la aceeași masă cu modestia, fără ca aceasta să nu-ți scoată ochii că... nu prea ai ochi și pentru ea. Însă, când unul dintre cititorii mei, nu neapărat un degustător de poezie, mai curând, unul ocazional sau animat de alte preocupări, îmi spune că mi-a citit unul dintre poeme și a găsit în el, măcar una dintre primele trepte ale unei scări care l-ar putea duce spre o ușă, spre o ieșire, pe care o căuta de ceva vreme, atunci pot să mă consider puțin fericit sau puțin mirat. Poezia mea, măcar știe bine a juca, pe scenele iluziei din jur, rolurile secundare ale unor uși... și tot e ceva.

Din preocupările tale îmi dau seama că ești un om cu multe pasiuni și preocupări, un spirit renascentist, pluridisciplinar. Care sunt aceste pasiuni și cum se completează ele în economia dezvoltării și funcționării tale personale?

Îmi plac plimbările prin aer liber, îmi place să ascult o muzică bună, să am parte de o întâlnire edificatoare și constructivă, în urma unui dialog savuros și plin de miez prietenesc. Am spus-o și o repet. Nu doar ca prozator este important să fii sau să devii un bun observator al lumii din jur, ci, și ca poet, observația lumii ar trebui să îți devină o a doua natură. Fără o observație detașată și în același timp focusată pe freamătul și coloritul vieții din jur, poeziei nu ochii i-ar lipsi, ci plămânii.

Titlul alternativ al paginii tale de Facebook este "Cititor de cursă lungă". De ce cititor și nu scriitor?

Fără lectură nu poate exista scriitură. Un scriitor trebuie, prin propria-i natură, să fie dublat de cititorul care, de cele mai multe ori, îl îngenunchează pe creator și îi pune la gât, brusc, sabia unei idei sau a unei incertitudini. Să ne imaginăm că un alpinist utilitar ar vrea să se cațere pe cel mai înalt zgârie-nor, dar nu are la dispoziție nicio schelă, nici măcar un amărât de plan de escaladare a clădirii. Doar stă la baza ei, privește undeva în depărtare și își imaginează cum ar fi să se afle acolo. Dar nu face nimic concret. Sau, că un constructor din vechime doar cu puterea minții a reușit să urnească fiecare imensă cărămidă și să o pună alături de celelalte, să o potrivească în așa fel încât, una după alta, să apară piramidele. Se poate așa ceva? Nu știu ce să zic, nu prea cred. Astfel, se amăgesc și cei care pornesc pe calea scrisului, însă cu rezervorul imaginației cam pustiit, lipsit de combustibilul lecturii. Alberto Manguel, un eseist fermecător, un avocat al apărăii lecturii și al cărții, pe care, destul de recent, l-am descoperit, afirma că ,,Biblioteca ideală anulează blestemul lui Babel".

Care este lucrul cel mai important pentru tine ca scriitor? Dar ca om de cultură? Ce te definește?

Cumpătarea și toleranța sunt necesare zilei de azi, dar și celei de mâine. O cumpătare care să îmi asigure orientarea pe un făgaș al normalității, cât de cât, dar și să mă ajute să deprind tot mai mult din arta uimirii, a nuanței, dar și a rezervei. Înțeleg toleranța ca pe un talant foarte important al cultivării prieteniei și a dialogului, chiar dacă, uneori, cele două sunt impregnate de un spirit tăios al unei opinări diferite de ceea ce cred sau simt.

Spune-mi câteva personalități care te-au influențat și care ți-au marcat drumul, contribuind astfel la formarea ta ca om de cultură, profesor și creator.

În primul rând, au fost părinții, apoi profesorii mei, atât cei din liceu, cât și unii din mediul universitar. Fiecare, prin aportul său cognitiv sau afectiv, a devenit, de-a lungul formării mele, un arhitect al personalității de care dispun. Apoi, au venit la rând prietenii și atâtea alte prezențe care au știut cum să desfășoare acele punți afective și comunicative între versanții nestatornici ai personalității mele și ale acestora.

Dacă ar fi să alegi doar una din profesiile tale, pe care ai alege-o? Sau le iubești pe toate în mod egal?

Toate profesiile pe care le am, pornind de la cea de profesor și ajungând la cea de cititor sau de truditor pe șantierele textului, conțin acel germene inepuizabil de creativitate. Îmi dau seama, ce deșertificată mi-ar fi fost mintea sau imaginația, de nu aș fi cunoscut oaza creativității. Ce gust amar mi-ar fi lăsat lipsa ei, care ar fi atras cu sine atâtea încordări care, precum niște roți, mișcă lumea din jur, din ce în ce mai des.

Dacă ai un alt proiect în derulare despre care ai vrea să vorbești te ascultăm.

Există câteva proiecte cărora încerc să le apăs, destul de des, clapele de pian. Deocamdată, nu devoalez mai mult, las timpul să curgă și, precum grăiește povestitorul, urmând ,,cuvântul din poveste, înainte mult mai este".

Care este sfatul tău pentru tânărul scriitor sau tânărul om de cultură aflat la început de drum?

Sfatul meu este, precum acel zeu Ianus, cu două chipuri- primul, îndreptat spre lectura constantă, o lectură vie, pasionată, fără obligații sau temeri, și care, neapărat, trebuie să îl țină în priză pe tânărul aspirant. Al doilea chip e întors înăuntru și focusează resursele încrederii în sine, în propriile forțe. Resurse care sunt, în fiecare dintre noi, inepuizabile. Un chip râde, altul e doar serios. De ambele atitudini cam avem nevoie. Și de poezie, de asemenea. Mulțumesc mult revistei Ficțiunea pentru găzduirea acestui interviu.