Normal, normal, acest auto-interogatoriu e la nivel ipotetic, dar vă garantez că firea adevărată a omului se relevă în momentele de liniște și oglindire cu propria sa persoană, nu în tumultul sângelui furibund, al creierului inundat de chimicale și substanțe secretate de propria ființă.

Dacă omul ar fi divizat matematic, dacă s-ar calcula radical din fiecare om în parte, la baza existenței s-ar descoperi văpaia identică ce pâlpâie în fiecare dintre noi, radical care ridicat la putere ar duce la omul universal, fără rasă sau culoare și mai ales, fără porniri extreme.

Mă privesc pe mine însumi și mă văd gol, în ciuda costumului elegant, dar accesibil ca preț. Sunt tatăl a doi copii. O fată și-un băiat. Sunt soț, fiu la rândul meu. Democrat când vine vorba de organizarea politică, liberal în economie, clasic în literatură și muzică, modern în pictură. Credincios. Toate astea fără să ating extremismul, radicalismul, fundamentalismul. Nu, nici vorbă, nu sunt adeptul vreunei linii gri.

Sunt om și cred în natura umană, iată baza mea sufletească. Sunt convins că n-aș putea fi transformat în radical, în terorist, în dușman al propriilor semeni (oricare ar fi rasa ori naționalitatea lor), oricum ar conspira cei din jurul meu.

Dacă orașul meu, țara mea, credința mea ar fi șterse de pe hartă, din manuale și cărți, n-aș căuta vărsarea de sânge pentru a le restabili.

Mă gândesc și la scenariul în care familia mea ar fi ucisă, poate cel mai evident dintre toate. Durerea m-ar sfredeli așa cum nu-mi pot închipui, în feluri pe care nu vreau să mi le imaginez în cadrul acestui auto-interogatoriu. Dar n-aș căuta răzbunarea.

Și n-aș face-o nici pentru a elibera mii sau zeci de mii de oameni din captivitate ucigând doar 100. Nici măcar unul. Lepăd această matematică a sângelui și-a răzbunării!

N-aș putea căra o bombă, n-aș fi în stare să trec printre alți oameni știind că minutele pe care le mai au, respirațiile și bătăile inimii lor sunt numărate.

Cum? Mi s-ar spune că misiunea răzbunătoare e sigura cale de a-mi salva familia? Dacă nu voi detona bomba respectivă, cei dragi mie vor cădea pradă tocmai răzbunării pe care refuz să o îndeplinesc?

Sunt om, cetățean universal al acestei planete și refuz extremismul de orice fel.

Familia mea sau detonarea unei bombe?! Desigur, am înțeles dilema. Uitați cum o să fac. O să-i rog pe fiecare să mă aștepte în câte o încăpere diferită. Copiii au oricum camerele lor iar soția m-ar putea aștepta în dormitor. E o încăpere îngustă, cu un spațiu mic între draperii și pat. Nu contează ordinea în care aș discuta cu ei. Nu m-aș ghida oricum după vreun fals progresism. Femeile nu sunt nici primele, nici ultimele. Suntem cu toții egali, oameni în primul rând. Le-aș cere să țină ușile închise și să nu bage în seamă eventualele zgomote.

I-aș privi pe fiecare în parte. I-aș asigura de dragostea mea nesfârșită. Apoi, cu șiretul ăsta scos de la pantofii mei eleganți, șiret clasic de bocanci care nu se întinde, extrem de rezistent, dar care comprimă și strânge laolaltă -frângând tendoanele, fără să taie în carne, i-aș sugruma cu cele mai ferme mâini care au comis vreodată un asemenea gest. Le-aș lua viața pentru a demonstra tuturor că radicalismul poate fi înfrânt, că fundamentalismul e doar o învățătură anapoda, că extremismul este numai o opinie care se-ofilește sub soarele umanității.

Mă privesc în oglindă. Îmi îndrept sacoul și potrivesc gulerul albastru al cămășii. Sunt în primul rând om și respect viața, iată crezul meu!

​