Revistă print și online

Focul de la Costești

Anul 1977, sfârșitul verii.

Lângă piciorul sondei este baraca metalică − locul de adunare −, destul de încăpătoare. Într-o parte cu dulapuri, lângă ușă, suspendată pe perete, cutia cu lacăt în care obligatoriu se pun chibriturile, brichetele și țigările − se știe că în parcul petrolier și în împrejurimi fumatul este interzis. În mijlocul camerei tronează o masă mare de fier cu scaune și bănci tot de fier.

Este ora când muncitorii − și cei care intră, și cei care ies din schimb − se întâlnesc aici.

— Măi, care e situația lui 3014? se aude, din rândul celor care trebuie să intre în tură, vocea sondorului-șef.

— E gata, meștere, răspunde cineva.

— Și de ce nu i-ați dat drumul?

— Ordin de la tov maistru... Ne-a zis că până vine el s-o lăsăm pe poziție. Dar cred că deja trebuie să apară. Na, că vorbim de lup și lupul la ușă.

— Ce lup, mă? zice maistrul intrând.

— Șefule, întreabă nea Mihai că ce facem cu 3014.

— Da! E Marian Hosman să pună dinamometrul pe ea. Să văd diagrama și dacă e în regulă o băgam în magistrală. Dar altceva vreau să vă întreb. Ia spuneți-mi, că mă supăr rău, ce e cu ăia care așteaptă în răspântie... Cu mașina albastră... Cu cine au vorbit?

— Cu mine, zice un muncitor tânăr, ai mei sunt.

— Ce? Tu, măi țâcă? Ești angajat de doar două zile și ai și început.

— Șefule, ăștia chiar plătesc bine.

— Băi, băi, lăsați-mă, v-am spus să nu-mi aduceți oameni străini că într-o zi o să dăm de dracuʼ, înfundăm pușcăria și eu și voi.

Se uită unul la altul − le-a luat piuitul. Maistrul își trage un scaun și începe cu glas mai domol.

— Măi băieți, vă înțeleg, că și eu am fost ca voi. Pentru consum propriu v-am dat voie... gazolină − cât o da sonda, motorină – motorină mai puțin că nu ne mai aduce prea curând. Dar să nu începeți să vindeți, să credeți că faceți afaceri pe cârca statului că, v-am zis, intrăm în belea.

— Șefule, zice Marin, un muncitor mai în vârstă, stați liniștit că cei de sus știu că mai luăm și noi, că ne descurcăm, și n-au nici o treabă.

— Ce vorbești, mă? Ce știu cei de sus?

— Păi săptămâna trecută, când am fost la Vața, la birouri, tocmai vorbeam cu cineva de la cadre − că mi-e prieten − și a venit vorba... Dar nu-i venea să creadă când i-am spus că eu, cu un castron de cenușă, umplut apoi la ras cu motorină, fierb acasă o oală de fasole.

— Vai de capul dumitale, ai îmbătrânit degeaba, astea sunt vorbe cu care să umbli? Brusc se ridică: Hai eliberați locul! Cine e de serviciu... fiecare la postul lui! Ceilalți...

În baracă intră șoferul navetei:

— Dacă sunteți gata... că am tras mașina, vă așteaptă. Hai, că poate vă grăbiți să ajungeți și voi pe la casele voastre. Apoi, întorcându-se spre maistru: șefule, pentru mâine dimineață rămâne la aceeași oră?

— Vorbim, vorbim. Acum mă duc să văd cum se descurcă Hosman cu sonda aia, mai spune maistrul și iese.

Rămași singuri, muncitorii scot de prin dulapuri sticle, bidoane cu gazolină, cu motorină, și încep să le care.

— Ooo, ușor, băi tată, cu astea, strigă șoferul după ei, că mi-ați făcut mașina totuna. Vedeți cu spațiul, că trebuie să-i iau și pe cei de la R.K.

Mașina, un camion, acoperit și închis temeinic cu prelată, oferă bun adăpost. Plină cu muncitori coboară spre Vlașca printre colinele Argeșului. Înăuntru, miros de produse petroliere și de țuică. Se vorbește tare, se râde, unii joacă cărți, alții beau plimbând paharul de la unul la altul. Încălzit bine de aburul alcoolului, Marin strigă peste toată gălăgia:

— Hosmaneee, Hosmane, înălțimea ta, cum ți-a ieșit diagrama? Că mare fraier mai ești. Băă, pe vremea mea diagramele le desenam cu mâna, așa îi fentam. Ce dinamometru?! Și-așa ăla n-are nicio precizie.

Tânărul clatină din cap și se trage în colțul întunecos de lângă ușă.

Încă o curbă și se vede orașul Costești. Pe șosea, ceva mai în față, de pe o străduță din lateral, un camion de tonaj greu, parcat prost, pleacă singur la vale, prinde viteză, se apropie...


18 Aprilie 1930. Vinerea Paștelui. Este ora 19. Peste toată comuna Costești, până hăt departe se aude clopotul ce cheamă lumea la denie în bisericuța din cătunul Zorile. Încet-încet, vechiul lăcaș de cult se umple de copii, mai au loc și câteva femei. Ceilalți, puhoi, rămân afară.

— Mărie, unde ești Mărie?

Hosman ăl bătrân, cum îi zic sătenii, apare de după colțul bisericii cu chip de om furios. În mână are un bici:

— Fata mea e aici?

Câțiva șușotesc dar nimeni nu știe să-i răspundă. Bărbatul se mai strecoară puțin prin mulțime și strigă cu glas de om în putere:

— Mărieee!

Dinăuntru, o copilă începe să-și facă loc spre ieșire:

— Da, tată!

— Te-ai gătit și te-ai proțăpit aici, ai? Cum m-ai lăsat baltă cu toate? Cum? Să treci acasă! Acasăăă!

Se întoarce și o ia cu pași largi spre sat, arcuindu-și biciul și șfichiuind praful drumului. Se mai uită odată spre fata care vine în urma lui iuțindu-și pașii.

— Boii au stat toată ziua în coastă, în soare și fără apă, mai strigă omul. Ție ți-ar conveni? Zi, ți-ar conveni? Hai că în seara asta nu mai ieși din curte, nu mai pupi tu denie.

Micul cor și-a ocupat deja locul. Emoția îi încearcă pe toți. Începe să se cânte prohodul, glasurile subțirele ale copiilor și ale femeilor se împletesc frumos spre bolta bisericii.

Înmuiată de căldură, o lumânare se apleacă și aprinde o panglică. Flacăra urcă cu repeziciune și cuprinde o coroană uscată de flori care începe să ardă violent, pocnind și trosnind. Toți amuțesc. Cineva se întinde, cu mișcări precipitate încearcă să stingă − nu reușește și focul urcă, urcă. Din toate piepturile erupe un vulcan de țipete. Copii, tineri, femei se îngrămădesc spre ușa grea, blocând-o, aceasta deschizându-se spre interior. Deasupra, lemnăria uscată, îmbătrânită, arde teribil. Un fum negru, dens și greu se lasă peste capetele tuturor. Un minut, poate două, și toți mor în spasme crunte, asfixiați. Acoperișul se prăbușește în flăcări cu turlă cu tot, mulți fiind decapitați. În scurt timp, construcția din lemn arde în întregime, se mai aud doar vaietele celor de afară care asistă neputincioși la toată nenorocirea.


Lovit dintr-o parte, camionul cu muncitori se răstoarnă în șanț. O bubuitură, și totul ia foc. Se aud urletele celor prinși dedesubt. Miroase puternic a carburanți. Încă o explozie. Zadarnic sosesc oameni cu găleți cu apă − flăcările întețite îi țin la distanță. De după un colț de prelată se văd degete tremurătoare întinzându-se. Cineva se apropie cât poate, apucă palma chircită, trage și rămâne în mână cu brațul smuls, pe jumătate carbonizat. La câțiva metri mai încolo, azvârlit, făcut ghemotoc, este Marian Hosman.

— E unuʼ aici!

Îl întorc cu fața în sus.

— E viu, e viu!

Dar este în stare de șoc. Își revine abia a doua zi în spital. Simte pe frunte mângâierea răcoroasă a mamei sale.

Mariane, cum s-a întâmplat accidentul?

— Ce accident? Am avut accident?

Se ridică în capul oaselor, se uită de jur împrejur.

— Nu-ți aduci aminte chiar nimic?

— Ce să-mi aduc aminte? Eram în mașină, veneam spre casă când ceva parcă m-a smuls de pe băncuță și nu mai știu.

Femeia începe să bocească.

— Douăzeci de suflete au ars, Mariane mamă. A intrat mașina nenorocitului ăluia în voi și v-a făcut praf. Doamne!

Tânărul încă este năuc.

— Douăzeci, puiul mamii, toți colegii tăi, doar tu ai scăpat, pupa-i-aș picioarele sfântului.

— Au ars? Au murit toți? bâiguie Marian dârdâind din încheieturi, n-a mai scăpat nimeni? Mamă, spune-mi, mamă!

— Nimeni-nimeni! Aoleu, ai grijă că or să te întrebe și pe tine... Nu știi nimic! Că au venit de la partid și au zis că o vorbă să nu scoatem. Ăia de la securitate și de la miliție au șters toate urmele, au adus pământ proaspăt și au plantat flori, nenorociții dracului. Asfaltul l-au spălat să nu se vadă că a fost accident.

Marian se lasă încet pe pernă, privește în gol.

— Ah, ce-mi dete prin gând, mai șoptește femeia, mă gândesc și, de ce mă gândesc, de-aia mi se face mai frică... Cum s-a întâmplat, măiculiță ca, atunci în ʼ930, când a luat foc biserica din Zorile, tata să mă scoată cu biciul și să scap de la moarte? Cum am scăpat eu atunci? Cum ai scăpat tu ieri? Nu știu... nu știu... Lumea o să înceapă să vorbească, o să spună că noi, că neamul nostru aduce ghinioane și nenorociri. O să spună, că lumea e a dracului.

Alexandru Drăgănoaia