Revistă print și online

De ce ne moare literatura

"Dacă tot pierdem, măcar să câștigăm", spunea un tip grobian într-o reclamă la pariuri.

Și, într-un fel, enunțul paradoxal care i-ar face să se încline până și pe sofiștii antichității, se potrivește de minune situațiunii. Căci, nu-i așa, elefantul din încăperea literaturii române contemporane a început să dea din picioare și să își agite trompa.

Cine câștigă și cine pierde? Dincolo de efectul comic indus de figura de stil mai sus amintită, nu e loc de dubii.

Vă invit să reflectați la ceea ce am să vă spun în continuare și, cine știe, poate împreună vom reuși să găsim un răspuns la întrebarea "De ce ne moare literatura".

Îmi spunea odată cineva că orice creator e un om orgolios. Că orice artist vrea să fie apreciat pentru ceea ce creează. Nimic rău în asta, veți spune. O dorință legitimă. Toate bune și frumoase, numai că, din proaspăta mea interacțiune cu lumea literară, pot afirma că disfuncționalitatea pe care am constatat-o și pe care o voi detalia în continuare pare a fi rezultatul unor obișnuințe ce vin din trecutul nostru comunist, rafinată în anii de tranziție care au urmat.

Sunt mulți scriitorași. Chiar sute. Unii dintre ei publicați la edituri cu nume. Dintre ei, însă, doar câțiva sunt vizibili. De ce? Pentru că sunt buni? Cât de buni?

La început, nu mi-am dat seama. Nu cunoșteam dedesubturile editurilor, nici acum nu pot spune că le cunosc, dar când am văzut reclama agresivă și promovarea selectivă a unor autori înainte de a se constata succesul de casă, am început să îmi pun o serie de întrebări.

Mi se pare mie, ori cărțile sunt din ce în ce mai slabe? Și totuși apar. La fel e și cu piesele de teatru. Lumea vine la teatru și înghite pe nemestecate tot ce i se oferă. Atât timp cât spectatorii plătesc biletul, e ok. Trebuie să vindem. Trebuie să facem profit. Avem sute de actori. Și ei trebuie să joace, nu-i așa? Avem sute de scriitori. Și ei trebuie să publice. Arta nu se mai adresează unei categorii de consumatori avizați. Ajungem la profeția lui Ortega y Gasset. Suntem prea mulți și produsul artistic s-a democratizat, devenind accesibil maselor. Și totuși...

În această paradigmă socială a inteligenței artificiale și a prostiei naturale, căreia clar nu putem să ne opunem, ar trebui să existe măcar un soi de fair play. Ne moare literatura? Poate e mult spus, dar putem afirma fără tăgadă că bine nu se simte. Căci degeaba îi faci tu, editură, reclamă unui scriitor de duzină pe care îl poți exploata. Pe termen lung, efectul e dezastruos. Îl lauzi pe platformele online, organizezi lansări în țară, pui scriitori consacrați să îi scrie recenzii. Apoi îl lași pe raft să adune praf. De ce?

Pe de altă parte, am observat cu tristețe că debutul literar în România a devenit o obsesie, o experiență de-a dreptul traumatizantă. Asta pentru că o anumită editură e luată ca unic reper al valorii și joacă rolul unui Dumnezeu discreționar. Asta în vreme ce edituri mai mici, fără anvergură, dar cu bun simț și intenții nobile, sucombă una după alta.

Cine câștigă și cine pierde? Românii oricum citesc din ce în ce mai puțin. Încă mai cumpără cărți, unii din snobism, alții poate dintr-un reflex intelectual.

În fine, odată publicați la măreața editură cu veleități de partid unic, autorii se transformă în niște cățeluși docili, recunoscători, jurând credință eternă Marelui Guru, celui care le-a înmânat patalamaua de scriitor cu ștaif. Căci, nu-i așa, nu mai contează până la urmă ce au scris sau dacă au scris bine, important e că numele lor e pe coperta colecției X a editurii Y.

Apoi, bieții debutanți trec printr-un proces de zombificare și încep să semene între ei. Cumva, greu de înțeles, se transformă în niște entități prețioase și artificiale, care trăiesc într-o lume imaginară, mai falsă decât orice butaforie de teatru de întreprindere. Sunt fideli stăpânului, aidoma dobermanilor crescuți de mici de porcii lui Orwell. Latră și sar la gâtul oricui are curajul să-i critice. Așteaptă cuminți și uitați să li se publice următoarea carte. Nu au voie să iasă din rând, să dea interviuri de capul lor, căci nu ei sunt importanți, ci firma.

Este de neînțeles cum unii dintre ei, scriitori de altfel talentați, se alătură cohortei mediocrilor, devenind, la rândul lor, un fel de groupies cărora li se mai aruncă din când în când o ciozvârtă de atenție din partea Marelui Guru, asta doar dacă joacă așa cum li se spune.

Când un scriitor obscur, dar cu apartenență la clan, publică o carte, acesta este imediat elogiat de aparatul de propagandă – cei din bula lui, colegi de editură sau cerc literar, căci critica profesionistă a dispărut din peisajul literar autohton (tocmai ce ne-a părăsit un astfel de om de valoare), iar recenziile sunt de fapt osanale, laude din partea acelorași colegi de grup.

Îmi vine acum în minte confesiunea poetului Radu Vancu și explicația lui legat de admirația pentru Mircea Cărtărescu:

"E colosal că, într-o literatură ca a noastră, minunată și diversă, dar atât de complexată, există scriitori care îți arată că e posibil să ajungi mare făcându-ți pur și simplu treaba, dându-i literaturii în primul rând tot ce ești – ca ea să te facă să devii cu adevărat cel ce ești."

Am simțit nevoia să aduc în discuție acest exemplu, pentru a încheia pe un ton optimist amara mea expunere. Nu editura, ci scriitura te face celebru. Și poate un dram de noroc.

Voi ce părere aveți?

Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.