Recent a avut loc Bookfest-ul de la Timișoara. Evenimentul a avut parte de suficientă acoperire în ceea ce privește titlurile scrise de autori consacrați, motiv pentru care nu voi scrie nimic despre asta.

Când s-a anunțat programul, atenția mi-a fost captată de evenimentul editurii Lebăda Neagră, care cauta să răspundă întrebării “Pentru cine scriem?". Mi s-a părut o întrebare foarte bună pentru că e o întrebare care ține cont atât de scriitor, cât și de cititor.

E genul de întrebare pe care scriitorul și-o pune cu adevărat, probabil, între prima carte publicată și următoarele două (dacă ajunge până la a treia), când inerția debutului începe să-și piardă forța și trebuie să intre în joc o constanță a scrierilor și chiar o evoluție a scrisului.

De cealaltă parte, cititorul se întreabă, cel mai adesea, pentru cine scriu autorii atunci când fie se simte păcălit să cumpere cartea, fie când chiar ea/el are intenția să se apuce de scris. În primul caz, întrebarea e oarecum retorică, cititorul știind deja răspunsul: scriitorul a scos cartea ca mijloc de îmbogățire. Vizată e aici literatura care abordează subiectul dezvoltării personale, categorie de scrieri care foarte rar vine cu o noutate, dar vizate mai sunt și seriile de ficțiune în care scriitorul refuză să-și pensioneze personajele și, profitând de succesul inițial, își supune la cazne atât eroii, cât și fanii. În al doilea caz, întrebarea cred că s-ar traduce tot retoric: cine-o fi curios de ce am eu de spus?

Întrebarea aleasă de scriitorii editurii Lebăda Neagră, și la care tot ei au răspuns, mi s-a părut interesantă și pentru că trei dintre cei șapte scriitori sunt debutanți, deci bănuiam că aveau să răspundă la întrebare mai mult din postura de cititori.

Într-un foarte frumos dialog, pasându-și microfonul de la unul la altul, de la un stil diferit la altul (șansa face ca fiecare să scrie despre altceva ori din unghiuri diferite), întrebarea a primit, evident, răspunsuri diferite.

Primul răspuns la întrebarea "Pentru cine scriem?" a fost acela că autorii scriu pentru cei ale căror povești trebuie să ajungă și la alte generații și pentru toți aceia care își doresc ori și-au dorit să împartă din experiența lor.

Un alt răspuns a fost acela că scriitorii o fac pentru ei, pentru plăcerea de a-și elibera imaginația și pentru că scrisul reprezintă pentru ei un hobby. Recunosc, m-am bucurat să aud un astfel de răspuns, pentru că, la rândul meu, și eu scriu pentru mine. Kurt Vonnegut sfătuia autorii să scrie pentru o singură persoană, așa că nu văd nicio problemă ca acea persoană să fie chiar ei înșiși.

Întrebarea aceasta a făcut să pot identifica ușor romanticul permanent, pentru că acesta a răspuns că scrie pentru fanteziști, iar asta mi se pare o declarație de dragoste, căci numai scriitorii știu ce chin poate fi să născocești o poveste care să răpească, temporar, mintea cititorului. Și spun că e dragoste la mijloc, pentru că, deși e înălțătoare, de cele mai multe ori e un bolovan.

Mai departe, a fost oferit și unul dintre răspunsurile pe care le aveam în minte: scrisul ca eliberare, ceea ce reprezintă, de fapt, o variantă a scrisului pentru sine.

Subliniez că nu am făcut introducerea acestui text pornind de la răspunsurile scriitorilor, căci unul dintre acestea s-a referit chiar la bani. De precizat că acest răspuns a fost oferit de către unul dintre debutanți, de unde și părerea mea că debutanții sunt mai degrabă cititori decât scriitori.

Permiteți-mi să mai dau o notă personală unui răspuns oferit și să afirm că scrisul ca mijloc de validare ar trebui să fie printre ultimele motive pentru care cineva să scrie. Cu toate că răspunsul n-a fost dezvoltat suficient încât să îmi dau seama dacă este vorba despre validare în literatură, validare intelectuală, în societate sau în familie ori într-o direcție foarte particulară, validarea aceasta este o himeră socială. Aș înlocui-o cu termenul de recunoaștere, asta ca să nu mai depindă valoarea umană atât de mult de lentilele subiective ale aceleiași umanități.

Am lăsat pentru final răspunsul care mi-a plăcut cel mai mult: "Scriem pentru publicul surpriză.". Recunosc, a ajuns să-mi placă cel mai mult acest răspuns pentru că eu sunt o parte a acelui public surpriză, scriitorul (debutant!) cucerindu-mă prin umorul cu care știe să spună povești la care sunt convins că n-a participat niciodată. (și știm cu toții că nu e ușor să ai umor în literatură, fie el colorat și-n negru!)

Pentru cine scriem? O întrebare interesantă care n-ar fi trebuit să fie pusă într-o vineri, la ora 10:30!