"Civil War", filmul distopic scris și regizat de Alex Garland, a cărui premieră a avut loc luna trecută, începe și se sfârșește cu imaginea președintelui Statelor Unite. Dacă primele cadre îl arată ținând un discurs în fața oglinzii, străduindu-se să pară credibil pentru o ulterioară declarație de presă despre cea mai răsunătoare victorie a Armatei SUA împotriva rebelilor, ultima imagine îl arată înconjurat de aceștia în propriul birou din Casa Albă, cerându-le, pe un ton nedemn de cea mai puternică persoană din lume, să fie cruțat. Nu ni se spun motivele declanșării conflictului, însă aflăm, pe parcursul desfășurării evenimentelor, că președintele este la al treilea mandat, FBI-ul a fost desființat, iar facțiuni armate din statele rebele Texas și California au pornit spre Washington. Acesta este cadrul general oferit spectatorilor de Alex Garland (autorul bestseller-ului "The Beach") și nu se insistă pe el decât pentru a susține călătoria începută de patru jurnaliști spre capitală, cu scopul de a-i lua un interviu președintelui. Este opusul unei călătorii inițiatice, aș spune o călătorie în care dezintegrarea, mai ales morală, a celei mai puternice națiuni se reflectă, dincolo de imaginile haotice și violente provocate de conflict, în jocul personajului principal, interpretat de Kirsten Dunst. Chipul lui Lee Smith (Dunst), fotograf cu o experiență vastă în zonele de conflict seamănă cu o pagină de carte pe care nu te saturi s-o recitești, chiar dacă uneori iți transmite o stare de neliniște dusă la extrem. O vedem ezitând între a-și alege cel mai bun cadru pentru fotografie și a privi direct realitatea, cu aparatul îndepărtat din fața ochilor, trecând dincolo de instinctul de a fotografia nebunia dimprejur: cetățeni ai aceleiași națiuni ucigându-se între ei. E însoțită de Joel, jucat de Wagner Moura, jurnalist Reuters, Jessie Cullen (Cailee Spaeny), tânără fotografă la început de carieră și Sammy (Stephen McKinley Henderson), jurnalist aflat la sfârșitul ei. Drumul de peste 1000 km spre capitală arată o Americă prăbușită, oameni aflați în situația absurdă de a se împușca unii pe alții fără să știe de ce, o vânzătoare dintr-un magazin de haine impasibilă la faptul că războiul a cuprins întreaga națiune, ba mai mult, se referă la el ca la ceva minor, iar acest personaj pare a întruchipa americanul mediu, majoritar, cel care nu vrea să audă sau să participe la un conflict care-i va decide soarta, un american ultranaționalist (Jesse Plemons) care vânează și omoară străini, surprins când e pe cale să șteargă urmele unei crime în masă  – cele câteva minute în care apare extremistul interpretat de Plemons depășesc în intensitate până și imaginile cu civili sfârtecați de bombe sau cu doi americani torturați în spatele unei benzinării la care cei patru se opresc pentru alimentarea mașinii. Jocul psihologic în care îi prinde pe jurnaliști, stăpân, cu arma în mână, asupra vieții lor, iți transmite o tensiune pe care o resimți ca și cum ai fi prezent, fizic, în situația respectivă. Sunt salvați, cu prețul vieții, de Sammy, singurul care înțelege imposibilitatea negocierii cu extremiștii.

Spre final, când forțele rebele ajung la Casa Albă, nervul fotografului de război se înmoaie, asistăm parcă la pierderea identității personajului sub presiunea enormă a unor evenimente cărora nu le mai înțelege rostul. Asta mi-a amintit de o imagine filmată la unul din protestele violente din America anilor recenți, în care un veteran al armatei americane, participant pe frontul din Irak, asistă neputincios la luptele de stradă dintre două grupări extremiste și se întreabă ce rost a avut sacrificiul lui și al colegilor dacă, ajuns acasă, își vede concetățenii omorându-se între ei. Atinsă de PTSD (tulburare de stres post-traumatic), dar fără să renunțe la obiectivul de a ajunge prima la președinte, Lee intuiește că acesta s-a baricadat înăuntru, chiar dacă echipa de securitate a înscenat, pentru ochii rebelilor, o fugă cu celebra The Beast, mașina blindată a președintelui. Cei trei intră în clădire urmați îndeaproape de soldați. Lee o salvează, la rândul ei, cu prețul vieții, pe Jesse, iar Joel e primul jurnalist care ajunge în biroul unui președinte căzut pe jos, înconjurat de rebeli, și îi cere o declarație. "Nu-i lăsa să mă omoare", îi transmite acesta, iar jocul de cuvinte "that' ll do" e replica finală a lui Joel înaintea asasinării președintelui.

Numele lui Ceaușescu e amintit în treacăt (ca fapt divers, pronunțat, ca de fiecare dată, greșit, dar cu dezinvoltura cu care vorbitorii nativi de engleză, chiar actori fiind, pronunță nume străine) alături de cele ale altor dictatori, drept exemplu pentru cât de neînsemnați ajung aceștia în fața unei mulțimi furioase.

Un thriller care te ține conectat, al cărui succes se datorează probabil condițiilor actuale de polarizare a societății americane, în care un război civil pare că n-ar putea fi exclus, dar pentru mine, cu riscul de a mă repeta, chipul transfigurat al actriței Kirsten Dunst, filmat doar și pentru câteva secunde, arată o întreagă poveste.