Gabriel García Márquez, Ne vedem în august, trad. Tudora Sandru-Mehedinti, RAO, 2024

Gabriel García Márquez. Acest nume mi s-a lipit de sinapse chiar din primul moment când l-am auzit, cu mulți ani în urmă, pe holurile Universității. Îl repetam fascinat, îmi suna ca o incantație, ca o succesiune armonioasă de vocale și de consoane. Eram în primul an de facultate la limbi străine, iar fetele din grupa de spaniolă deja citiseră o grămadă de cărți scrise de el. Am început și eu atunci Un veac de singurătate. Am avut norocul să o citesc în limba autorului, deși nici traducerea în română nu era rea.

Oameni buni, curat vă zic, nu mai citisem ceva asemănător. Nu îmi venea să cred că lumea aceea imaginată nu numai că era posibilă, dar mă absorbea cu totul în interiorul ei. Eram ca un newcomer în Westworld-ul lui Johnathan Nolan. Eram acolo, vă jur, cu Aureliano Buendía, la fel de naiv, păcălit de toate cacealmalele inocente ale lui Melquiades.

Macondo putea fi oriunde, chiar și în spatele blocului meu comunist. Îmi imaginam acel râu cu pietre spălate de apă, albe și uriașe ca niște ouă preistorice. Iar lumea, Dumnezeule, lumea ,,era atât de nouă, încât multe lucruri nu aveau încă nume și pentru a le menționa trebuia să le arăți cu degetul."

A urmat "Toamna patriarhului", cu acea frază lungă, incredibilă, imposibilă. Eram captivat, sedus, vrăjit de stilul acela...

Dar, stați, ce fac eu acum? Parcă trebuia să scriu o recenzie la Ne vedem în august.

Păi, da. Asta și fac, doar că am folosit acest preambul pentru a vă aminti de felul în care scria pe vremuri acest om. Nu scria. Picta cuvintele direct în mintea cititorului.

Iar acum vin și vă întreb. Vouă v-a plăcut această carte pe care Gabriel García Márquez a renegat-o, spunând el însuși că este una fără valoare? Și nu vreau să îmi serviți fraza pe care am tot văzut-o repetată prin alte recenzii că, vezi Doamne, García Márquez e García Márquez și în fundul gol. Că orice ar scrie, el este prezent acolo, în acele rânduri.

Îl iubim pe Gabo. Știu. Și eu am cumpărat cartea. Am citit-o dintr-o suflare și nu îmi venea să cred că mai pot deschide coperțile unei cărți pe care să stea scris, undeva pe fiecare pagină din dreapta sus, numele idolului meu.

Am ajuns, însă, la prima scenă de sex. Fusesem avertizat asupra detaliilor picante citind înainte de publicare tot felul de cronici din presa de profil latino-americană. Dar chiar și așa, ceva nu se lega. M-am gândit că poate e de la traducere, deși respectabila doamnă Tudora Șandru Mehedinți e un profesionist desăvârșit. Nu mi-am putut ascunde, însă, gândul vinovat că reputatei traducătoare i-ar fi venit greu să redea acele momente intime, că e prea pudică și a ales niște variante nefericite. Dar nu. Ea a tradus ce a scris Gabo. Ce să mai vorbim. Oricum am da-o, a ieșit rău.

,,S-a înfipt călare pe el până-n adânc și l-a devorat doar pentru sine". De ce atâtea detalii vestimentare: chiloți, șliț, haine căzute prin cameră. Chiar era nevoie de explicații atât de amănunțite? Ce a câștigat cu aceste descrieri? Autenticitate? Mă îndoiesc.

Citeam și speram să nu mai întâlnesc asemenea scene și, din fericire, nu au mai fost. Ne vedem în august a continuat tandru, candid și vulnerabil. Căci, dacă decupăm scena erotică din întreg - un episod pe care l-am putea ușor confunda cu un fragment dintr-o carte de plajă din care ne zâmbește chipul unei fete în bikini - atunci am rămâne cu o poveste delicată despre sufletul feminin. Un portret. Doar unul. Să fie oare acesta motivul pentru care scriitorul columbian a dorit ca manuscrisul său să nu fie publicat? Nu vom afla niciodată.

Am continuat să citesc și adevărul e că în paginile următoare l-am regăsit pe dragul meu Gabo, numai că nu mai era întreg. Frânturi. Aici o descriere, dincolo un pasaj. Citeam și căutam dezamăgit un strop de realism magic, doar că nu găseam decât decoruri, căci Ana Magdalena Bach nu e decât o femeie reală. Dureros de reală.

Poate că trebuia să i se respecte ultima dorință. Poate nici noi nu ar fi trebuit să cumpărăm cartea. E de discutat. Aștept păreri.