Pe Thüle am cunoscut-o în cadrul unui program Erasmus. Am studiat amândouă istoria artei la Universitatea din Genova timp de un semestru. Ea, venind din țara ei nordică, eu - din a mea post-comunistă. O prietenie puțin probabilă care, totuși, s-a închegat.

M-a invitat încă de-atunci, la finalul semestrului petrecut împreună, să merg să o vizitez, însă multă vreme n-am dat curs invitației. Am ținut legătura prin email, în vreme ce prioritățile maturizării mă zoreau, grăbite, să le bifez: găsit job, închiriat un apartament decent, cumpărat o mașină la mâna a doua, adoptat o pisică...

În cele din urmă, ce s-a ales din pasiunea mea pentru istoria artei a fost un post de Art Director într-o agenție de publicitate. Mă rog, se spune că e și publicitatea o formă de artă. Thüle, în orice caz, m-a felicitat entuziasmată pentru mica mea realizare ocupațională (ea, mai norocoasă și provenind dintr-o familie înstărită, își deschisese propria galerie de artă) și, declarând că de-abia așteaptă să analizăm niște afișe publicitare împreună, a reînnoit invitația de a-i vizita țara. Urma, îmi promitea ea cu înflăcărare, să batem galeriile și muzeele de artă, să mergem la concerte și spectacole, să ne ospătăm creierele cu pură cultură, pe durata vizitei mele.

Așa că, la șapte ani după despărțirea noastră din Genova, profitând de participarea mea la o conferință de marketing din vecinătate, mi-am luat câteva zile libere și am poposit un weekend lung în țara lui Thüle. M-au așteptat la aeroport Thüle și familia ei, un domn și o doamnă de vârstă mijlocie, distinși și extrem de cordiali, și m-au dus, într-o dulce levitație pe roți, în Lexusul lor RX crossover, la casa somptuoasă în care locuiau.

Cartierul acela rezidențial, aflat la maginea capitalei, se învecina cu o pădure de fagi al cărei foșnet viguros pătrundea până la mansarda cu structură de bârne de lemn în care m-au găzduit: un spațiu amplu, decupat în unghiurile severe ale acoperișului înclinat, și totuși cald și protector, emanând atmosfera primitoare imprimată de materialul din care era făcut, un lemn brun. Pilota pufoasă de pe patul lat, cu albul ei îmbietor, o sofa vișinie presărată cu pernuțe grăsulii care invitau la repaos, un șemineu clasic în care doi bușteni ardeau mocnit (asta, pentru efectul artistic, fiindcă altminteri, cum am aflat curând, casa avea încălzire electrică bazată exclusiv pe energie verde obținută din propriul sistem autonom cu care era echipată). În plus, o masă rotundă cu trei picioare solide, o comodă simplă și practică, două scaune fruste și o banchetă, toate din lemn, fără vreo altă decorație pe mobilă sau pereți, alcătuiau interiorul sclipind de simplitate și totuși plin, îndestulător pe care l-am simpatizat din prima. Când a venit ora să cobor la cină, în prima mea seară din țara lui Thüle, eram un musafir satisfăcut, cu un amplu zâmbet pe față.

Ziua întâi

Thüle mă pregătise, încă de la cina din seara precedentă, pentru prima mare vizită: galeria ei de artă. Tocmai montase o nouă expoziție a unui artist care nu mai expusese la ea până atunci, un talent unanim apreciat drept promițător, vernisajul avea să aibă loc la ora șapte seara, erau invitați cei mai importanți critici de artă, o mână de jurnaliști de la reviste culturale și o pleiadă de tineri artiști, iar ea de-abia aștepta să fac, cu această ocazie, cunoștință cu lumea artelor locale.

Într-adevăr, galeria, aflată la parterul unui imobil vechi, elegant, strălucea de lumină și de lume bună, toți în haine de seară, strânși în grupulețe, cu pahare înalte de șampanie în mână, comentând cu însuflețire. Eu, neînțelegând limba și nevrând să o răpesc pe Thüle de la îndatoririle ei de gazdă a evenimentului, am început să mă strecor printre grupurile de invitați, în lungul coridoarelor expoziției, vizitând-o: unul, apoi altul și următorul, erau doar tablouri goale. Nepictate; albe; vacante. În rame dreptunghiulare, pătrate, rotunde sau chiar triunghiulare, cu etichete de bronz pe care erau gravate titluri precum "Flori de toamnă", "Portret de fetiță", "La pescuit", etc., totuși goale toate. Pânză albă, neocupată, în ramă.

După primele câteva asemenea "tablouri" vizionate, am întors capul să mă uit în jur cu un zâmbet îndoielnic, în așteptare, să văd dacă cineva îmi urmărea reacția, să pot izbucni în râs, eliberator, împreună cu alt vizitator, regăsindu-ne în complicitatea aceea a consumatorului de artă care înțelege un sens. Dar invitații la vernisaj erau prinși în discuții în limba lor nativă, câțiva singurateci se plimbau cu mină gravă de la un "tablou" la altul, zăbovind gânditori la fiecare, în fața unei rame dreptunghiulare imense doi studenți se opriseră și, cu ochii lipiți de "tablou" și gesturi demonstrative, păreau să comenteze ușor în contradictoriu, pe ton solemn, priveliștea, dar nimeni nu arăta fie amuzat, fie contrariat - așa cum mă simțeam eu.

Cum toată lumea era prinsă într-o conversație, iar eu - prea derutată pentru a iniția vreun dialog, să mă lămuresc ce era cu farsa aceea nici măcar genială, am parcurs repede restul expoziției (șirul de tablouri goale continua până la sfârșit - altfel spus, nu era nici măcar un singur tablou ca lumea în toată expoziția), după care am ieșit în stradă, în fața galeriei, și mi-am aprins o țigară. Așteptând ca vernisajul să se încheie, iar eu să o pot aborda în fine pe Thüle, spre lămurire.

Tot drumul spre casă, în Lexusul pe roți plutitor, Thüle a vorbit necontenit despre personajele invitate la eveniment, despre cât de ocupată fusese înainte să aterizez eu, cu organizarea atâtor detalii, despre ce emoții avusese și cum ieșise totul, până la urmă, foarte bine, astfel încât n-am prins ocazia de a pune întrebările care mă rodeau decât în timpul cinei, în prezența celor doi părinți distinși și extrem de cordiali.

− Mami, și a venit și Ian Gustafsson, de la "Curierul cultural", care a promis că-și va titra cronica, literal, "Galeria Thülendia, un suflu inspirator pentru arte"! turui Thüle debordând de entuziasm, în timp ce mama ei îi sorbea vorbele cu gura întredeschisă a încântare.

− Bine, Thüle, dar... Totuși... am prins ocazia să intervin, ezitant, și am tăcut.

Așteptând să se subînțeleagă ce aveam de spus.

− Da? Totuși ce? făcu Thüle mirată.

Părinții mă priveau cu interes.

− Totuși, acolo erau doar tablouri goale, ce Dumnezeu!

Părinții lăsară privirea în jos, își tamponară buzele strânse cu șervetelele de damasc, își așezară tacâmurile unul lângă altul pe farfurii. Thüle se uită jenată la unul și la celălalt și îmi aruncă un zâmbet pe jumătate implorator, pe jumătate forțat.

− Tu nu... începu Thüle și se opri imediat. Se întoarse spre tatăl ei. Ea nu...

− Eu nu ce?... bâiguii, contrariată.

Părinții se ridicară de la masă ușori ca niște umbre, radiind politețe, și se retraseră, cu câteva vorbe convenționale, în domesticitatea bucătăriei spațioase de alături. Thüle își puse antebrațele pe masă, cu palmele întinse spre mine, mă fixă cu privirea plină și îmi vorbi cu convingere:

− Îmi pare rău că... Dar, desigur, aici e vorba de o diferență culturală. Ciudat, nu m-aș fi gândit că se va manifesta chiar din prima zi. Faza e că tu nu înțelegi. La noi a prins rădăcini ideea seminală a lui John Cage. S-a instaurat și răspândit atât de puternic, încât acum câțiva ani, felul lui de a face artă a fost adoptat drept politică de stat. Este cel mai elocvent și eficient mod de exprimare și totodată de producție artistică. Suntem profund convinși de asta. Dacă n-am fi fost, nu l-am fi aprobat prin referendum.

− Referendum? îngăimai.

− Exact. Este politică de stat, precum ți-am spus, adoptată prin referendum. E singurul mod de a face artă care angajează sută la sută, total privitorul, ascultătorul, cititorul - mă rog, consumatorul de artă. Cum să-ți explic? La evenimentele noastre culturale, arta se procesează la turație maximă! Mai mare de-atât nu se poate. Aaaabsolut fiecare individ din public este prins complet în interpretare, implicat pe deplin, constructiv, productiv. Co-autor. Solicitat în artă, voilà! Cum să-ți mai explic? Iar cultura la noi dúduie! Trăim cea mai înfloritoare epocă culturală din întreaga istorie a țării - de fapt, după mine, din întreaga istorie! - și sperăm să nu se sfârșească nicicând. Înțelegi?

− Păi cred că...

− Știu, știu, adică presupun că îți este foarte greu. Voi sunteți învățați cu ceva mai comod, mai superficial, în fine... Dar se poate evolua oricând, nu? Adică nu e un efort inabordabil, ca să zic așa. Poate ar fi trebuit să te previn, în mesajele mele, în special în ultimii ani, după referendum, dar am preferat să te las să descoperi singură. Eram convinsă c-o să te bucuri! Nu?

− Păi, da...

− Bun! Perfect! Atunci e totul în regulă. Continuăm cu programul intens pe care ți l-am pregătit, așa cum am promis, ne hrănim cu cultură, timpul e scurt, oricum, și de-abia are să ne-ajungă pentru tot ce ți-am pregătit, iar tu trebuie să-mi promiți că vei încerca măcar să te obișnuiești un pic... OK? Mami! Tati! E-n regulă.

Thüle deschise ușa de la bucătărie, de unde părinții ieșiră cu un zâmbet amabil pe buze și, urându-mi noapte bună în engleză, se retraseră la culcare.

Ziua a doua

Prima parte a zilei ne-o petrecurăm, la cererea mea, prin malluri. Voiam să cumpăr ceva suveniruri pentru cei de-acasă și, mai ales, voiam să iau pulsul acelei capitale cochete și străine, unde toate păreau extrem de bine organizate, aerul era limpede, trotuarele, proaspăt udate de o ploaie fină, impecabil curățate, iar mijloacele de transport în comun și numeroasele biciclete rulau silențioase pe străzile cu pavaj perfect.

Apoi, seara, Thüle și părinții m-au dus la concert. Era un concert aniversar, organizat cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la instaurarea pe tron a actualei familii regale, dinastie îndrăgită de popor care guvernase cu înțelepciune și mărinimie, în aceste două secole, iar lumea era îmbrăcată potrivit ocaziei. Fracuri și rochii de seară, alb și negru strălucitor, bijuterii cu sclipiri fermecate...

Din candelabrele masive se revărsa peste sala impunătoare o lumină serafică. Pe scenă, scaunele și pupitrele pregătite pentru orchestră, podiumul dirijorului gata să-și primească protagonistul și un pian lucios ca oglinda dominând somptuos artisticul peisaj. Luminile s-au estompat, murmurul publicului s-a stins, pianistul și-a făcut apariția cu pas sonor, iar concertul a debutat, așa cum am înțeles că începeau toate concertele, cu piesa lui John Cage, 4’33’’.

Am ascultat cu atenție toate cele trei mișcări, iar la sfârșit am aplaudat și eu alături de publicul încântat. Au urmat un concert pentru flaut și orchestră și o simfonie. La concert, flautistul și-a ținut admirabil instrumentul la gură pe toată durata piesei, în muțenie absolută, acompaniat de instrumentiștii cu arcușurile așezate pe corzi, în tăcere. Dirijorul ridica bagheta la începutul unei părți, o ținea suspedată în aer pe durata secțiunii respective și o lăsa în jos la finalul secvenței. Din sală, la răstimpuri, câte o tuse scurtă sau un dres de glas; unii spectatori clătinau ușor din cap, ca pe ritm de muzică, s-ar putea spune. Eu aproape că auzeam cristalele candelabrelor lichefiindu-se și picurând.

La începutul părții a treia a concertului pentru flaut am adormit, m-au trezit peste puțin aplauzele furtunoase. M-am uitat scurt în jur, părinții lui Thüle își țineau capetele drepte, pe gâturi încordate, se vede treaba că în mod emfatic nu îmi observaseră absența morfeică... Iar Thüle aplauda răpită de încântare, ceea ce m-am grăbit să încep a face și eu. Apoi, imediat după debutul părții întâi a simfoniei, am recăzut în păcat, adormind de data asta buștean, și m-am mai trezit abia la sfârșit, în ovațiile publicului. Doamna în rochie de satin negru din dreapta mea aplauda în picioare, nu atât de prinsă de extaz încât să nu-mi arunce o privire dezaprobatoare, conturând din vârful buzelor un cuvânt în mod evident depreciator: smøje. (L-am căutat apoi pe Internet: înseamnă "trândav" și "incult"!) Iar părinții și Thüle, ridicați și ei în picioare, erau roșii la față și îmi păreau refugiați într-o dimensiune separată. Pe drumul spre casă au vorbit însuflețit în limba lor, pentru mine având doar un strict dar amabil "Did you enjoy the concert?" "Yes", am răspuns.

Ziua a treia

Dimineața am simțit nevoia unei plimbări lungi prin pădurea de fagi, de unde triluri împletite de păsări răsunau aproape obraznic. Thüle a preferat să nu mă însoțească, având de compus niște comunicate de presă urgente privitoare la programul expozițional al galeriei pe următoarele luni. Iar părinții, care nu luseră micul dejun cu noi, plecaseră cu treburi în oraș, cu tot cu Lexus, la prima oră.

După-amiaza târziu, părinții au revenit scurt acasă, cât să aibă un mic schimb de replici în limba lor cu Thüle și să se schimbe de haine, după care, îmbrăcați toți de gală, am purces spre noul eveniment din programul ce mi-l pregătise prietena mea din studenție: un spectacol de teatru.

Intitulat "Vara în grădina domnului Olaf Magnusson", spectacolul consta dintr-o piesă în trei acte. În primul, actorii, cinci la număr, au intrat în scenă, s-au așezat trei pe o bancă de lemn, doi pe două șezlonguri de plastic alb, cu câte un pahar cu limonadă în față, sub o boltă de viță-de-vie și înconjurați de tufe de hortensii și au stat așa, în liniște.

Întâi le-am studiat hainele: unul, la vreo 40 de ani, purta o salopetă muncitorească de culoare bleumarin; altul, un moș cu chip bonom, avea un sacou gri și pantaloni de stofă englezească; un al treilea era un adolescent purtând ochelari cu dioptrii mari, cu coșuri pe obraji, îmbrăcat în blugi și tricou gri uni. Iar cele două femei erau una înveșmântată într-un taior albastru, cealaltă, mai în vârstă, purtând un pantalon de casă lejer și un hanorac roșu bordeaux.

Apoi, am încercat să-mi dau seama care ar fi putut fi relația dintre ei. Trei generații, mi-am spus imediat. Moșul, bunicul; adolescentul - nepotul. Dar atunci de ce să nu se fi numit piesa "Vara în grădina bunicului Olaf?" De ce domnul Magnusson? Înseamnă că nu erau, totuși, rude. Să fi fost vecini? Sau oare să se fi petrecut totul la un azil de bătrâni? Grădina fiind a azilului, de fapt?

Tocmai pe când încercam să-mi lămuresc chestiunea rudeniei sau a lipsei ei, m-a luat prin surprindere primul râset din sală. Am întors repede capul, mustrător, să văd de la cine venise, însă mi s-a părut că Thüle mă privește dezaprobator cu coada ochiului, pe punctul de a-mi trage un cot, în vreme ce părintele ei își încordase maxilarul. Am întors capul înapoi spre scenă și mi-am petrecut restul actului întâi numărând râsetele, răzlețe sau de grup, și oftaturile ce răzbăteau, la răstimpuri, din vreo parte sau alta a sălii, încercând să-mi dau seama dacă, per ansamblu, piesa era o comedie sau o dramă. (Foarte probabil să fi fost o tragicomedie.)

În actul doi, femeile erau într-o bucătărioară de vară, cea mai în vârstă în picioare, lângă o masă, cu mâna odihnindu-se pe un făcăleț oprit pe foaia de aluat întinsă, cealaltă - sprijinită de tocul ușii, cu o expresie ușor surprinsă pe față. Au stat așa cam o jumătate de oră, până să se retragă din scenă, să se schimbe decorul și să înceapă actul trei. În acesta, eram din nou sub bolta de viță și lângă tufele de hortensie, dar acum bătrânul se afla prăbușit într-unul dintre șezlonguri, cu gura deschisă, bărbatul în salopetă muncitorească, în picioare, stătea cu brațul întins spre el, femeia mai în vârstă ținea o tavă pe jumătate căzută în mână, cu niște farfurii făcute cioburi la picioare, adolescentul încremenise la un capăt al băncii cu o expresie smiorcăită, iar femeia mai tânără nu se vedea niciunde. Și-așa a mai trecut, după socoteala mea, încă o jumătate de oră. Timp în care Thüle a oftat de trei ori, tatăl ei a scos un "ooo" în vreo două rânduri, iar mama ei și-a șters pe furiș o lacrimă. Alte suspine și scurte exclamații răsunând pe ici, pe colo, din sală. Eu n-am putut emite nimic din toate acestea, dar când, în fine, piesa a luat sfârșit, am aplaudat inimos.

Pe drumul de întoarcere, în Lexus, nu s-a vorbit engleză deloc. Thüle și părinții ei au avut un schimb mai lung de replici, în care vocile s-au ridicat în câteva rânduri, pe durata căruia mi s-a părut că aud iar cuvântul smøje, iar, dacă am cât de cât stofă de câine, nobil animal ce înțelege din ton cam în ce constă conținutul unei conversații, cred că s-a vorbit despre obtuzitatea mea culturală, despre insensibilitatea mea artistică și despre grosolănia mea necivilizată (sic!).

Ajunși acasă, părinții lui Thüle mi-au adresat un "Good night" și s-au retras la culcare fără alte fasoane.

Ziua a patra

A doua zi, ultima din scurtul meu sejur în țara lui Thüle, am fost condusă la aeroport într-un taxi de către o Thüle încercănată și reticentă. Pe drum am trecut pe lângă multe panouri publicitare (toate, evident, albe ca laptele în covată), dar promisiunea analizării asidue a artei publicitare pe baza lor, făcută mie de Thüle în preambulul vizitei mele, dispăruse cu totul. Poate a fost mai bine așa.

La aeroport, scena despărțirii: mi-am lăsat bagajul jos, am ridicat antebrațul drept, cu palma deschisă, am început să îmi mișc mâna ca și cum îmi luam rămas bun, "pa-pa", dar am înțepenit după o clipă. Rămânând nemișcată. Cu un zâmbet pătat de regret încremenit în colțul gurii și o lacrimă încărcată de părere de rău înghețată la colțul ochiului. Am numărat în gând secundele, una după alta. De patru ori șaizeci, și încă treizeci și trei. Abia apoi m-am mișcat iar. Dar Thüle întorsese deja spatele, se îndepărtase printre călători și se pierduse în mulțimea forfotitoare.