Mina Decu, Tagliatelelle allegro, Cartier, 2024

Autoarea unui volum de versuri multipremiat, "Desprindere" (2018), foarte prezentă în (sub)spațiul poeziei noastre ultra-contemporane, Mina Decu revine în 2024 cu o nouă plachetă, "Tagliatelelle allegroˮ, apărută la editura Cartier - colecția Rotonda -, beneficiind pe coperta patru de două prezentări ale lui Florentin Popa și Alex Frandeș.

Cartea este una foarte cinematografică, atât în sensul secvențial, cât și în spiritul unor performance-uri cu atmosferă și temă proprie care - în ansamblul volumului - realizează un happening emoțional-vizual. Autoarea împarte discursul liric în șașe părți inegale, asemeni unui editor de imagine care își subordonează aparent regizorul și evident actorul principal într-o poveste despre alungarea din locus amoenus a unei iubiri. Această peliculă înregistrată și derulată în buclă reușeste să spună mai mult decât piesele lirice individuale aflate în siajul unui american eccentric cinema sau new sincerity cinema. Deloc atipică această apropiere de "arta fără muză" a poetei, în măsura în care fenomenul este datorat adecvării la un zeitgeist contemporan unde imersarea în civilizația audio-video este un modus vivendi observabil la foarte mulți poeți tineri și foarte tineri din generațiile Y (millennials) și Z.

De negăsit în aceste pagini cunoscutele paste italiene, însă modul brut de realizare prin tăiere și felul în care fâșiile lor se înfășoară una în jurul celeilalte, la care se adaugă un allegro adjectiv sau adverb după preferință, induc mai degrabă un sens ce poate fi relevat la finalul sau reluarea lecturii. Prima parte - fără titlu - e un poem introductiv unde gradul de insurgență al declamațiilor este redus, fără să se mizeze pe efect, ci pe afect. Se prezintă o criză a umanițății ce prefațează o prăbușire a unei lumi personale, nu ușor acceptată, dar corect metabolizată. Hinterlantul tumefiat exterior, în care sunt atacate marile principii învățate încă din copilărie, își extinde coordonatele și în interior.

"Un copil își scoate masca de supererou/ zâmbește/ nu-l vede nimeni/ nimeni nu știe că a salvat vieți/ mai păstrează puțin costumul/ se întinde pe pat/ar vrea să constriască un tun să împrăștie confetti parfumate peste oraș//...// în noaptea trecută mai mute salve de tun aparent festive s-au transformat în dezastru extinsˮ.

A doua și cea mai amplă secvență din volum este de-aici încolo, doar voi doi, tu și cu el unde ni se relatează - din punctul de vedere al ambilor protragoniști - acea diferență de potențial afectiv indusă de o despărțire. Nu sunt exerciții de exorcizare, ci de autenticitate prin asumare. Este remarcabil efortul actantului liric de a se exprima crud, folosind un limbaj comun.

"poate dacă te uiți la același reality show/ ți-ai dori să fii din nou în casa fără mansardă/ nu era casa ta și tu erai altcineva care cumva știa că acolo trebuiasă mai fie cevaˮ.

Singularitatea, singurătatea și corporalitatea se definesc în developări filigranate unde se dislocă ceva și se adaugă altceva: "nu se poate vorbi despre/ felul în care te simți când mâna ta nu-i poate trece prin păr/..../ nu se poate vorbi despre privirea înainte/ întoarsă peste umăr niciodată/ și orele se scurg/ și timpul trece și el nuˮ. În aceste experiențe tăcute și multisenzoriale, cel mai bine exprimate cu ajutorul ecranului de cinema, nu se lucrează cu parțialități: "Tot ce poate apărea ca o peliculă atunci când lumina se stinge/../ Iar scările sunt destul de aproape/ zgomot de pași mici se aud de la capătul lor și se opresc/ în încăperi e liniște/ ținut în brațe în seara asta nimeni nu va plângeˮ. De altfel, poeta chiar folosește un mic fragment din scenariul unui film drept corp poetic menit nu doar de a susține eșafodajul liric general, ci chiar de a încerca potențarea acestuia. "Sister of mine, don't worry/ ..../I say don't worry, but what am I going to do?/ I'd pick you up, but where would I take you? I'm one of them. Thayer Mangeress, Teenage Dirtbag, Regina Crosby (2009)ˮ. La destrămarea acelui paradis de poche nu există sciziune între eul poetic și eul real, doar provocare și suprapunere: "Când am văzut filmul ăla ciudat m-am gândit că ție ți-ar fi plăcut mult/../Da îmi lipsești iar faptul că îți spun asta așa înseamnă că vorbesc pe limba ta/ Iar depărtarea îmi umple privirea atunci când mă uit și nu ești/ Poet da poet și pot să spun și mai multe/ Dar prefer să n-o facˮ. Matricea stilistică a poemelor relevă un ethos urban ce se pulverizează în vizual, dând naștere unei heterotopii.

Apare un discurs crud rezultat din experiența psiho-emoțională, dar nu unul adeziv la trecut, ci mai degrabă ca un contrapunct al acestuia: "albul murdar al depozitelor de la marginra orașelor/ e ceva acolo care te desprinde dar te și coboară puțin în tine/ îți trezește o grijă față de fierul ruginit al podurilor și al culorilor/ șterse de pe clădirile gărilor mici acolo unde trenul nu oprește/.../ aș vrea doar să știu că pierderea mea e rebeliunea ta că drumul abia aici începeˮ. Timpul prezent și cel trecut stau față în față ca într-o confruntare, deși falii din cele două perioade pot fi interșanjabile ca o breșă în real. Asistăm la un algoritm al desfășurării "a tot ceea ce mai rămâne după ce nu mai rămâne": "Dacă nu plouă va fi bine voi râde cu ochii și în jurul meu va/ fi fericire/ Dar când voi ajunge din nou acolo de unde am plecat / Pereții îmi vor povesti despre lipsa mea chiar și cu mine prezentˮ.

Cinci poezii propune următoarea secvență intitulată "interstițiul unui alt începutˮ, unde ars poetica nu devine o ars doloris, autoarea fiind un prestidigitator stăpân pe tehnici de neiluzionare, iar omenescul prevalează asupra oricărei forme de resentiment ce ar putea însoți sfârșitul unei relații : "și tu aici prinsă între trecutul foarte apropiat și o stare ce încă persistă/ .../ respiră/ mulțumește/ zâmbește/ și caută ca aducerea asta amunte să-ți fie o insulăˮ. Nimic nu este scăpat de sub control, iar anxietatea remanentă este convertită în altruism: "I see clear now but where it used to be thin air it's a closed window instead/.../ mi-am îmbrăcat hainele cuvintelor tale și am simțit iubirea așa cum aș vrea să-ți fie dăruită cândvaˮ.

A patra și a cincea secvență sunt intitulate "ceva ce n-ar trebui să fie aici dar s-a strecuratˮ și "finalul mai aproape ca pielea de pe tineˮ, conținând fiecare câte un poem. În această utimă parte există complicitatea ingenuă cu cititorul unde nu se știe dacă totul a fost a failure story ori a succes story :"Nu te-am ferit de privirile mele ca să nu te pot privi în voie acum /îmi cunoști apăsarea palmei și o cuprinzi cu a ta atunci când se așează/ să nu-ți fie frică de aici nu te va lua nimeni fără voia taˮ. Căci această disponibilité totale de l'esprit a poetei, în a comunica cu cititorul, are capacitatea de-al transforma pe acesta "într-un confesor ce indirect se confesează" lecturând versurile poetei: "ascult Rodriguez și mă întreb cum îți mai e/ nu te întreb dar îți trimit cu gândul mult curaj‟. Ultima pagină a cărții are mesajul "ceea ce începe de-aici e deja altcevaˮ asemănător ultimului cadru dintr-un film unde asumarea, optimismul moderat și umanitatea primordială fac ca totul să continue și după aprinderea luminilor în sală.

Volumul este o radiografiere a trăirilor rizomatice, dar și o subtilă soluție propusă de actantul liric aflat într-un aprés l'amour deloc clement. Indiferent cât și cum ajută poezia într-o astfel de situație, soluția merită încercată. Cu "Tagliatelle allegro", Mina Decu se află într-o vădită filiație ideatică cu Elsa Morante care declara "Io cerco in quelli che avvicino due cose terribilmente rare e difficili: la poesia e la grazia".