Recent, la editura Charmides a apărut volumul Cartea lui Lucas. Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi de Irina-Roxana Georgescu, cu ilustrații de Ioana Mălina Nicolaescu. În acest nou volum de poezie autoarea "urmărește, sub convenția pactului autobiografic à la Philippe Lejeune[1], care presupune ca autorul, naratorul și personajele să aibă izvoare în realitatea concretă, transferul experienței materne în limbaj poetic.", a scris Simona Petrișor. Am dialogat cu autoarea pentru a afla mai multe despre drumul parcurs împreună cu această carte, despre provocările și noile realități din noua lume pe care a creat-o:

Sunt multe lucruri pe care le afli (multifațetat) de abia după ce te găsești într-o anumită situație. Toată teoria și informațiile din cărțile citite pot părea inaplicabile sau greu de aplicat, mai ales când ai un nou-născut. Cum ți-ai canalizat energia din viața reală în scris, când cele două pot fi aproape de neapropiat în momentele de epuizare fizică și emoțională? Când ai găsit resurse și timp să scrii?

Abia după ce Lucas a făcut trei luni a început să se "limpezească" noua dimensiune în care mă aflam.

Încă din primele zile de viață, Lucas a fost înconjurat de familia extinsă, de la care am primit ajutor sub diverse forme, fiecare venind mai ales cu experiența sa de viață. Cred că la creșterea firească a unui copil participă un "sat" întreg, deși cărțile moderne de parenting vorbesc, unele dintre ele, de limitarea numărului de persoane care vin în relație cu nou-născutul. Mi se pare o prostie. L-am obișnuit pe Lucas încă din primele zile/săptămâni cu chipuri luminoase și protectoare. În perioada asta, de "reașezări tectonice" (existențiale, hormonale, umane etc.), cel mai mult m-a ajutat mama – cred că, în măsura în care se poate, mamele "de fete" sunt apropiate de fiicele lor în momentele acestea delicate, de slăbiciune fizică, despre care toată lumea tace – mai cu seamă la nivelul provocărilor care apar după naștere. A fost multă oboseală (și fizică, și psihică!), mai ales că am mers la serviciu până în ajunul acestei "întâlniri de gradul zero" cu băiețelul meu – sigur, îl văzusem la ecograf lună de lună, să mă asigur că e totul bine (și când i-am zărit chipul în reflecția ecranului mi s-a părut cel mai delicat din univers, dormindu-și somnul intrauterin), a fost multă emoție, a fost și teamă, a fost și frustrare. Încă mai trec prin stări amestecate. Energia asta – în perfect contrast cu neliniștea, cu neîncrederea, dar și cu bucuria, și cu multă speranță – s-a suprapus peste neputința mea de a sta degeaba. Mi-am dat seama că pur și simplu nu pot sta degeaba, în ciuda oboselii (a extenuării de început chiar), că trebuie să fac ceva. Și cum nu am știut niciodată să tricotez...

Am scris mai ales noaptea, dar și dimineața devreme, înainte de plânsetele matinale ale lui Lucas-Paul. A durat ceva timp până să pricep diferitele tonalități ale plânsetului său. În primele sale zile, scotea cel mai adorabil "laaa" (îmi pare rău că nu l-am înregistrat).

Ce "baloane de săpun" s-au spart primele și ce ai găsit acolo?

A. Copiii sunt adorabili (și) când dorm.

B. Deși dependenți de mamă, cel puțin în primele luni de viață, nu aparțin, de fapt, părinților lor. Sunt ființe independente, iar părinții sunt datori să le dea nu doar libertatea de care au nevoie pentru a fi compleți, ci și un set cât mai solid de valori și principii – de la cine să învețe frumosul, binele, adevărul, curajul și demnitatea dacă nu de la cei foarte apropiați de ei? Dar empatia? Dar iertarea?

C. Am aflat că nu-mi mai aparțin, cel puțin nu în felul în care credeam dinainte de Lucas.

C bis. Am aflat că totuși asta nu înseamnă să mă neglijez ca ființă umană și că e obligatoriu să continui să citesc, să călătoresc, să merg la coafor sau să dansez.

Abia în lunile acestea de "acomodare" au căpătat concretețe cuvintele mamei – "abia când vei avea și tu, la rândul tău, copii, vei înțelege" una și alta. Cam așa e. Abia acum. Și mă bucur că mama a fost lângă mine în momentele astea de "dez-iluzie", când mi s-a luat vălul acesta de pe ochi.

Identitatea este unul dintre elementele maleabile ale unei persoane, poate trece prin tot felul de procese de recâștigare a unor teritorii vag pierdute sau rătăcite, puse pe pauză sau doar intuite.

Care au fost schimbările de după nașterea copilului, ce ai simțit că a rămas la fel sau s-a ramificat?

Nimic nu a mai fost la fel (cred că orice părinte simte asta). Zilele s-au îmbogățit cu multă emoție, dar (deși s-a atenuat în timp, poate pentru că m-am acomodat cu ea), mai e și o teamă nedefinită că i s-ar putea întâmpla ceva și că nu pot să îl ajut, o teamă tradusă în responsabilitatea pentru ființa care nu poate înțelege pericolul și, cu atât mai puțin, să-l evite.

Nu se vorbește și nici nu se știu multe despre efectele sarcinii asupra creierului, o remodelare care poate rămâne destul de mult timp și după naștere. Cum ai experimentat tu aceste schimbări sau creierul de placentă?

Am fost extrem de bucuroasă de-a lungul sarcinii (chiar mândră), mă surprindeam uneori mângâindu-mi burta care creștea de la o zi la alta și vorbindu-i acestei ființe noi care creștea, la rândul ei, în pliurile cărnii mele, care învăța să respire, căreia îi bătea inima la unison cu a mea, care simțea, poate, parte din bucuria mea, dar și din neliniștile inerente, din oboseala adunată de la o zi la alta. Mi-am zis că atâta vreme cât medicul nu-mi impune restricții, pot face tot ce făcusem până atunci: am continuat să îmi țin orele la facultate și la liceu, am mers în delegații cu trenul, am călătorit cu avionul. Cred că am devenit, în felul acesta, mai puternică, mai conștientă de limitele mele, dar și de puterea mea asupra mea.

Te proiectezi din când în când în viitor, când copiii de azi vor fi adulți? Titlul cărții e din poemul "Diversificăm", în care progresia și adaptarea sunt elementele centrale.

Fusesem la un târg de nou-născuți și m-a frapat industria jucăriilor, a saltelelor din coajă de cocos, a ustensilelor de bucătărie de toate culorile, din tot soiul de materiale, nu chiar pentru toate bugetele – cred că e fundamentală adaptarea/evoluția, de fapt, maturizarea, înțelegerea așezată, prudentă, a lumii. Nu mă proiectez în viitor, adică nu mă gândesc cum va fi în 20 de ani de aici înainte, dar nu-mi place nici să trăiesc de pe o zi pe alta. Planuri pe termen scurt sau mediu îmi fac, dar și ele pot fi deturnate, de aceea e important, cred, să ai mereu și un plan de rezervă și, cel mai important, oameni buni, înțelepți și iubitori în preajmă.

Lumea copiilor e vastă și plină de noutate, cu toate că, în alte colțuri ale lumii, visele altor copii "rămân între așternuturi colorate și zgomote de mitralieră". Cum crezi că va fi când îți vei expune copilul la ceea ce se întâmplă în jur, la "monștri adevărați, criminali, neant"?

Am ezitat multe zile (care au devenit, apoi, săptămâni) să răspund la întrebarea aceasta. Un anumit tip de discurs politic, o vehemență toxică a promovării "păcii" când în locul ei se rostogoleau alte cuvinte – ipocrizie, demagogie, inconștiență, răutate – m-au țintuit. M-am simțit nu doar blocată, ci și un pion asupra căruia plana absurdul și neputința, o stare continuă de confuzie și de angoasă, de pericol iminent.

Știu că nu-l pot apăra pe Lucas-Paul de "monștrii adevărați", sper doar să îl pot ajuta să îi distingă singur și să se ferească de ei. Să fie curajos și demn, puternic.

Cartea lui Lucas poate fi privită și ca jurnal, și ca o carte de poeme. E și o cartografiere a vieților în schimbare, a modului în care se interconectează și se influențează unele pe altele, a dinamicii unei familii și a contextului în care e plasată.

Așa e. Cartea lui Lucas. Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi (Editura Charmides, Bistrița, 2024) e o carte care a trecut prin câteva prefaceri semnificative – de la un stil aparent sentimental la o atitudine neutră, de la mirarea de început – a copilului și a mamei – la transformarea insesizabilă a fiecărei zile care continuă să cartografieze legătura aceasta magică dintre noi doi.

Ilustrațiile, realizate de Ioana Mălina Nicolaescu, îl înfățișează pe copilul tău în diferite ipostaze. Cum a început colaborarea?

Am lucrat cu Ioana Mălina Nicolaescu și pentru alte coperte ale cărților mele și știam că este artistul potrivit pentru a reda delicatețea privirii lui Lucas care mângâie suprafața lumii. Am crezut, inițial, că voi păstra tonul jucăuș-sentimental, că va deveni o carte pentru copii, pornind de la experiența cu propriul copil, numai că, deși tonul s-a schimbat și a căpătat o oarecare amărăciune, ilustrațiile s-au integrat perfect în carte. Fiecare ilustrație dezvăluie o altă perspectivă asupra textului, o altă "intrare" în text.

Care au fost cărțile pe care le-ai citit în perioada scrierii acestui volum? Te-ai îndreptat spre cărți de parenting, ficțiune, poezie?

Am avut la îndemână "cărțile-cult" ale maternității (de la Mama și copilul la cărți de self-help sau confesiuni ale unor moașe cu tot soiul de idei fanteziste etc.), dar și poezie – am recitit Cerul din burtă de Ioana Nicolaie, Dicționarul Mara de Dan Coman, Sebastian în vis de Radu Vancu, Cerul senin de Ștefan Manasia, Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu. Au fost și descoperiri, de la Anul tigrului de apă de Ligia Keșișian la Două furnici și-un elefant de Augustin Cupșa, de la Ochii Monei de Thomas Schlesser la Trilogia gemenilor a scriitoarei de origine maghiară Ágota Kristóf. Am citit și nenumărate prospecte de medicamente sau de funcționare a tot soiul de aparate și ustensile care fac viața mai ușoară unei mame.

[1] Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, traducere de Irina Margareta Nistor, București, Editura Univers, 2000.