Doi ani! Trecuseră deja doi ani de când începusem să joc acel joc murdar... De când îmi vândusem sufletul pentru acea poziție stupidă în guvern...

Pentru unii eram un simplu papagal. O marionetă... Arătam oamenilor ce voiau să vadă, spuneam ce aveau nevoie să audă și zâmbeam cu o falsitate aproape nedetectabilă către masa de oameni care se strângea nerăbdătoare lună de lună pentru a ne asculta. Vorbele mele le oglindeau dorințele și nevoile, mascând intențiile macabre ale războiului care era pe cale să izbucnească.

În acea după-amiază, cerul avea o culoare sălbatică – un auriu-roșiatic vibrant. Soarele se scălda alene în marea înghețată parcă în secole străvechi, contrastând cu norii cenușii presărați cu sita pe de-a-ntregul.

Eram amândoi băgați în aceeași oală. Candidaserăm pentru o poziție prea bună pentru a fi adevărată și sperasem la ce era mai bun. Ne aruncasem cu capul înainte într-un ocean necunoscut și fuseserăm trași în larg de către curenți, apoi abandonați, fără vreo cale de întoarcere.

Mi-am încleștat mâinile pe balustrada alb-cenușie a balconului. Aveam spatele țeapăn, respirația iute și simțeam că avea să-mi explodeze capul. Zâmbeam forțat către mulțimea de oameni adunată în piața centrală a orașului și mă întrebam în sinea mea cât avea să mai dureze acel act ieftin. Eram epuizată psihic de a mă preface că totul era în regulă.

După ce amândoi am ținut câte un discurs, am salutat publicul și ne-am retras înăuntru.

-         Crezi că știu? Am întrebat cu un strop de speranță în voce. Crezi că și-au dat seama?

-         Îi găsești atât de perspicace? De inteligenți? Eterea a interzis studiile superioare cu ani în urmă exact pentru a preveni o criză în astfel de situații.  

-         Dar ne-au auzit discursurile! Sigur au înțeles măcar că ne așteaptă un război aprig împotriva unui inamic încă necunoscut!

-         Ha! Sper că glumești! Nu fi naivă! Când au știut oamenii de rând ce se întâmplă cu adevărat în lumea politică? Da, ne-au auzit discursurile. Discursuri cenzurate, monitorizate în timp real de către contele Richon, actualul dictator.

 Avea dreptate, iar vorbele lui mă nelinișteau profund. Eterea nu mai fusese într-un război de sute de ani, iar majoritatea liderilor competenți erau întemnițați, marginalizați. Nu eram pregătiți de un război la scală atât de mare, iar contele Richon știa asta. Dar ce-i păsa lui? În fond, nu familia lui își dădea sufletul pe front, ci plebea, o mulțime amorfă, disprețuită profund de ilustrul conducător.

Odată ce am auzit ușa camerei cu balcon închizându-se, mi-am îndreptat privirea asupra lui Blake:

-         Am găsit ceva. Trebuie să vorbim urgent! Nu aici! Haide să ne întâlnim la miez de nopate unde ne-am cunoscut pentru prima dată, acum doi ani.

 Fără să mai aștept un răspuns, am ieșit din cameră și m-am îndreptat către iatacul pregătii pentru mine. De cum a început să se întunece, m-am simțit din ce în ce mai încordată. "Dacă nu-și mai amintește locul? Dacă nu vrea să riște? Dacă pur și simplu nu-l interesează?"

Nu! Trebuie să gândesc pozitiv! Dacă nici măcar eu nu gândeam pozitiv, cine avea să o facă pentru mine? La miezul nopții, o figură încețoșată a început să se apropie de locul întâlnirii. Venise! Își amintise și venise să... Nu era el! părea a fi un soldat. Dar ce ar face un soldat acolo la miezul nopții?

-         Am venit.

Blake purta uniforma unui ofițer? Pe piept avea o emblemă cu numele "Wo Lin". Era noul tip de uniformă pentru ofițeri. M-am gândit la pericolele pe care, cel mai probabil, le înfruntase pentru a mă întâlni la locul stabilit.

-         Uite ce am găsit.

Am scos dintr-un săculeț de piele o hartă și o lumânare. Am așezat lumânarea pe pământul neted și am desfășurat harta. Era o hartă veche a orașului nostru, uzată, colțurile fiind roase de timp. Dar în diferite puncte ale acesteia, marcaje cu cerneală roșie fuseseră făcute recent.

-         Ceva nu se leagă... a murmurat Blake.

-         Exact! Marcajele reprezintă locurile unde trupele noastre vor fi trimise. Sunt ilogic plasate. Nu apără orașul...

-         ... ci îl expun! A completat Blake. De ce ar face Richon asta? Pentru putere? Nu are destulă?

-         Puterea și influența socială sunt drogurile celor bogați. Odată ce primesc puțin, tânjesc după mai mult.

-         Trebuie să facem, ceva rapid.

-         Aici intervine problema. Am murmurat eu, pierdută în gânduri. Dacă încercăm ceva, Richon ne va reduce la tăcere înainte ca mesajul să ajungă la plebe. În primul rând, suntem supravegheați aproape constant, iar, în al doilea rând, nu avem contact direct cu poporul.

-  Blake a oftat epuizat.

Soarele începea să se ivească, semn că stătusem mai mult decât intenționasem acolo. Am ars harta și am lăsat cenușa sa lângă ciotul de lumânare rămas și am plecat.

-  Singura soluție ar fi să-l asasinăm pe...

-  Glumești?! A sărit Blake, ca ars. Ai văzut câte gărzi umblă după el peste tot? Tânjești atât de mult la o moarte prostească?

-  Ce altă soluție avem? Am ripostat eu.

Blake a oftat din greu, dar nu mi-a mai oferit niciun răspuns. Era singura noastră șansă să-l oprim pe Richon și, sincer, nu-mi păsa dacă Blake era de partea mea sau nu.

El se născuse privilegiat, făcea partea dintr-o familie nobilă. Eu, pe de altă parte, mă aveam numai pe mine și simțurile mele.  

La cina săptămânală organizată de către contele Richon, mai degrabă pentru a ne ține sub observație, decât pentru a se consulta cu noi, am încercat să nu ies în evidență prea mult, lăsându-l pe Blake să ghideze conversația.

Richon stătea așezat la capătul opus al mesei imense, confecționate din lemn de Santal. Avea o privire rece și pătrunzătoare, care încerca parcă să țină ferecat un secret straniu, sau poate chiar o faptă gravă comisă într-o altă viață. Privea apatic și sorbea setos dintr-o băutură necunoscută.   

M-am scuzat și m-am retras câteva minute spre bar. M-am întors după câteva minute cu două pahare de vin roșu.

-   Permiteți-mi să vă servesc! Am concediat chelnerul, i-am spus aproape șoptit. Discuțiile noastre despre viitorul Etereei trebuie protejate de urechile profane.

-  Formidabil, draga mea! Totuși, chelnerul avea și menirea de a degusta din vinul servit, mai ales acum când, așa cum știți, un război este pe cale să înceapă! surâse contele cu o privire care mă sfredelea până în adâncul sufletului.    

-  Doar nu mă acuzați că eu... Eu nu aș putea niciodată să... Nici nu aș putea gândi așa ceva... Conte Richon, mă simt ofensată! Sunteți ca un tată pentru mine... pentru noi toți. Un model în viață, chiar!

-  Totuși, insist! Surâse ironic.

Fără a ezita iau câte o înghițitură de vin din fiecare pahar, în timp ce ochii mei spuneau: "Vedeți, eu nu aș putea niciodată să vă fac vreun rău!" Încrezător, contele a început să soarbă din vin. Apoi conversația a continuat timid cu aprobările și lingușirile obișnuite, din partea noastră.

În timp ce golea paharul de vin, îl priveam pe sub gene. I se făcuse cald. Și-a desfăcut cravata și nasturele de sus al cămășii. Încetul cu încetul a început să simtă că respirația îi devenea agitată și greoaie. Când în sfârșit și-a dat seama, era prea târziu.

-  Cum...?!

Cu o bucurie infernală i-am explicat cum cu o săptămână în urmă găsisem harta sa plină de marcaje și că acela a fost momentul când am decis să salvez orașul cu prețul unei singure vieți. Otrăvisem nu unul, ci ambele pahare. De ce otrava nu mă afectase? Înainte de cină băusem un antidot cu efect de scurtă durată.
I-am spus că ni se luase să fim mereu în spatele unei oglinzi, al cărei rol era doar să reflecte dorințele plebei, mascând adevărurile murdare din spatele unui strat subțire și înșelător de argint pur.   

-  Touché! a murmurat Richon, înainte de a-și da duhul, după un ultim spasm dureros!

-  Touche!