Deschid lent și calculat ochii care emană o lumină roșie carnală și țintuiesc cu privirea femeia energică transpirată care îmi ordonează lucrurile vraiște. La fel e și mintea ta, bombăne ea repetitiv ca pe o mantră. Mă ghemuiesc sub pătură, îmi imaginez că am lasere în loc de ochi și o dezintegrez, îmi apare și bărbatul violent care izbește cu pumnul orice obiect, când eram mică mă urmărea să mă rupă în bătaie, eu alergam iute cu piciorușele slăbănoage, el mă ajungea din doi-trei pași, mă înșfăca bine și îmi dădea din scurt cu pumnul strâns peste gură până mă înecam în sânge. Vrei să discutăm? Îl întreb cumva superior. Da, desigur, știu exact ce trebuie să îți spun, mă acuzi, dar am avut motivele mele! În zeci de ani, ți-ai construit o apărare solidă, la fel și femeia energică. Ușa se deschide spre o altă cameră, intru și toate obiectele sunt aranjate după bunul meu plac. Iau o carte din bibliotecă, mă arunc pe o canapea și citesc despre dereglările sistemului nervos, apoi despre tulburări de comportament și alimentație, mă gândesc cum ar arăta un bulimic spiritual, cineva atât de lacom de spiritualitate încât să o acumuleze cu poftă bulimică și într-un mod ascendent, asimptotic, încât să treacă precum o rachetă cu viteză superluminică prin universul atoateștiutor și să îi dea cu tifla. Femeia energică în haine de bumbac mirosind a transpirație acră se apropie de mine, mă ia de bărbie și îmi spune – ești așteptată în seara asta, să te îmbraci cu cea mai frumoasă rochie! Îmi aruncă pe canapea o rochie albastră și dispare. O probez, îmi vine perfect, îmi pun pantofii de cenușăreasă, mă urc în mașina mea de epocă și conduc circumspect pe un drum lung, sinuos printre dealuri sinistre.

Mă uit pe partea dreaptă și văd o vilă enormă cu toate luminile aprinse, cu zeci de oameni îmbrăcați ca la circ, ca la un număr de dresură. O doamnă elegantă care se pregătea să execute un salt mortal vine la mine și mă ia de mână – să te prezint, domnișoară Ofelia, deși noi toți ne cunoaștem între noi, tu ești o intrusă! În curând, vei fi de-a noastră, durează numai o jumătate de oră! Un bărbat într-o haină în carouri alb cu negru îmi zâmbește cu dinții lui Freddie Mercury. O doamnă plinuță într-o rochie de dantelă neagră cu pălărioară neagră cochetă și evantai îmi susură suav – eu sunt moartea ta, îți mai amintești cum am stat într-o după-amiază la o terasă, la un ceai aromat? O salut, o recunosc. Se apropie un om cu față de cal îmbrăcat ca un dandy, cu un trabuc într-o mână și un pahar cu whisky în cealaltă – am fost colegi de facultate, râde sacadat, mi-ai mărturisit că mă iubești și am fost șocat, acum mă șochează doar normalitatea, sunt psiholog! Dacă vrei o consultație, pentru tine, cara mia, e gratuit! Și rânjește cu toți dinții enormi și îngălbeniți de la tutun, sfidător. Îi zâmbesc ca o Lolita. Mă văd într-un geam-oglindă, sunt mică, adolescentă, cu păr lung negru și ochi dilatați, rochia albastră parcă este dintr-o poveste de frații Grimm. Îmi caut un loc în care să mă simt confortabil, să îmi ordonez ideile care dau buzna frenetic în creierul meu semiconștient.

Psihologul se apropie de mine dansând pe o sârmă suspendată într-un gol din inconștientul meu, soarbe o gură de whisky, o savurează cu ochii peste cap și îmi spune mecanic – va trebui să îți demonstrezi abilitățile, să execuți și tu un salt mortal, fără plasă de siguranță! Te vom pregăti, cursuri intensive în stare de somn profund sau hipnoză, cum preferi! Eu scot o pungă cu chipsuri și o sparg, bucăți mici de chipsuri fosforescente sar pe costumul lui negru impecabil și el le aranjează ca pe niște paiete. Parcă e un DJ și se pregătește pentru show. Ia microfonul și cu două degete mixează portishead cu morcheeba. Mă întreabă – care e trauma ta favorită? Privarea de libertate! Răspund automat. Se hlizește și îmi face cu ochiul – care libertate? Când ai fost tu liberă? Uite aici Faithless, Insomnia, tu ești prizoniera propriei minți, unde începe realitatea și ce îmi imaginez nu e tot realitatea mea? Câte cafele ai băut în noaptea aceasta? Ești cu adevărat insomniacă sau îți provoci insomnia? Cauți prea multe răspunsuri și nu ai timp pentru somnul odihnitor care să-ți elimine toxinele din minte!

Îmi duc mâna la frunte și pipăi. În mijlocul frunții, o gaură de glonte. Psihologul râde – nu ești moartă, e un efect special, pregătește-te să execuți saltul mortal. Te vom susține, te vom aplauda, toate reflectoarele vor fi îndreptate către tine, un cameraman va înregistra saltul tău istoric! Mă ridic din locul meu confortabil și mă urc cu mișcări nesigure pe trambulină. Luminile reflectoarelor îmi izbeau retina și vizualizam frânturi de imagini din adolescență. Ajung pe trambulină. Stau dreaptă cu mâinile întinse ușor în față. Toți se uită la mine cu mâinile pregătite pentru aplauze. Inspir, expir, privesc în sus și mă arunc.

Provine dintr-o familie dezorganizată, tatăl violent, compulsiv, cu accese de veselie incontrolabilă, mama distantă, energică, obsedată de ordine și curățenie. Sunt într-un cabinet de psihiatrie. Singură. Mă uit pe pereți. În față, o bibliotecă, un birou de lemn cu un scaun de piele neagră confortabil. Pe pereții laterali, picturi neo-avangardiste. Medicul intră trântind ușa – ai renunțat la tratament! Da, și mă simt bine! Se încruntă, ia un pahar de plastic în care picură haloperidol și spune poruncitor – bea! Dacă refuzi, chem asistentul să te imobilizeze și îți administrez tratamentul intravenos! Tremur din tot corpul, beau în timp ce fac atac de panică, sunt scoasă din cabinet, mi se iau hainele, documentele, sunt îmbrăcată în pijamale și trimisă într-o cameră albă. Haloperidolul își face rapid efectul, mintea mi se blurează, gândurile se dezorganizează, se sparg în miliarde de frânturi, devin incoerentă, cad într-o stare de somnolență și apatie.

E iarnă, sunt de două luni în spital, se apropie ziua mea de naștere. Zăpada nu mă mai bucură și asta mă nedumerește. Mintea mea e într-o ceață densă, apăsătoare. O fată care seamănă cu Brigitte Bardot fumează cu un aer angelic, inconștientă de farmecul ei. Alta, cu o năframă albă pe cap și chip de fecioară privește absent. Mâinile i se mișcă incontrolabil. O femeie se apleacă spre mine și îmi șoptește – e șocată, era virgină când au violat-o! Aici, în spital, noaptea, asistentul scoate câte o pacientă sedată pe targă din cameră și medicul o violează! Și tu ești pe listă, nici nu o să știi când se va întâmpla, nu vei ști niciodată, nu vei putea demonstra nimic, niciodată, ești schizofrenică, ești ca noi toate! Îmi urlă cu un megafon în ureche și leșin.

Aplauzele se declanșează la un semn al psihologului. Furtunoase. Plutesc pe o apă rece, opacă. Doamna plinuță în negru întinde două mâini de cauciuc care se prelungesc terifiant, mă înfășoară și mă trag afară. Îmi zâmbește ca o mătușă pusă pe șotii, își scoate mănușile dantelate și îmi pune mâna pe frunte – ai febră, febra emoțiilor! Introduce un deget în gaura din frunte și scoate un glonte de plumb pe care îl înghite. Din senin, devine logoreică și vorbește frenetic, rețin câteva idei disparate – când am băut ceaiul aromat, te-ai relaxat, mi-ai mărturisit că aveai o altă imagine despre mine, vidul absolut, neantul sub chipul unui schelet, nu reușeai să adormi noaptea din cauza mea, aveai toate simțurile în alertă, până și cântecul cucuvelei de la fereastra ta îți provoca atacuri de panică, dar ai executat saltul mortal, acum mă știi, așa sunt eu, dintr-o bucată, îmi place să fac shopping, să stau pe la terase, să mă relaxez cu o amică bună ca tine, când am băut ceaiul acela aromat am privit în lumina sângerie a apusului oamenii care treceau pe stradă și ne-am întrecut în tot felul de presupuneri despre cum arată moartea fiecăruia! Doamna plinuță se opri și mă întrebă, în timp ce un fotograf profesionist îmbrăcat ca un clovn ne imortaliza în postura caraghioasă pe care mi-o proiectam în memorie – de câte ori te-ai sinucis? Am înghițit aer, obrajii mi s-au umflat de parcă suflam la cimpoi și am privit-o suspicios. Deodată, se înfurie, își smulse pălăria cochetă, părul negru i se făcu vâlvoi, ochii i se dilatară învârtindu-se în orbite ca două CD-uri, și urlă cu mâinile atingând cerul despicat de fulgere – ar trebui să te temi de mine, eu sunt o scumpă, o delicată și o elegantă, dar nu mă interesează absolut nimic despre tine când îmi fac jobul, ți-am acordat trei șanse doar din curiozitate, de trei ori ai luat doza letală, te-am iertat, dar a patra oară vei reuși să treci granița și vei regreta!

O femeie cu ochelari roz de scafandru se cațără pe umerii psihologului și cântă cu voce de tenor Nessun dorma. Cineva trebuie să afle numele prințesei necunoscute. Ea s-a rătăcit într-o noapte în drum spre palatul ei de gheață, făpturi demonice i-au întins curse și au blestemat-o. A rămas prizonieră într-o pădure obscură, înconjurată de canibali care vor să îi devoreze inima și creierul, să fie la fel de iubitori și înțelepți ca ea, dar ea aproape că nici nu mai exista, a povestit cu voce de soprană o altă femeie cu ochelari violet de scafandru, care stătea în echilibru cu brațele întinse pe nasul psihologului. Cele două femei s-au urcat împreună pe trambulină și, ținându-se de mână ca două surori, au executat saltul mortal.

Ofelia este o elevă bună, excelentă chiar, dar se comportă ciudat, nu este sociabilă, nu zâmbește, poate învață excesiv de mult, e posibil să clacheze la un moment dat! Afirmă cu voce de tenor doamna profesoară de geografie, aranjându-și cu un deget ochelarii cu ramă roz pe nasul ascuțit. Femeia energică o privește confuz și întrebă – ce pot face eu, doamnă profesoară? Nu ascultă de nimeni! Amândouă se măsoară cu dispreț reciproc. Ofelia intră pe ușă sărind într-un picior de parcă juca șotronul. Femeia energică o ia de mână și îi zice aspru – mergem acasă, ordine și curățenie, azi facem curățenie în toată casa! Ofelia își retrage mâna și o ia la fugă. Vedeți, doamnă, nimeni nu se poate înțelege cu ea! Vom avea mari probleme din cauza ofeliei, intonară pe o singură voce cele două femei care acum se priveau cu compasiune reciprocă.

Ofelia nu chiulește niciodată de la școală și ia numai note de 10, dumneavoastră o învățați lecțiile dinainte acasă? O întreabă cu o grimasă acră doamna profesoară de istorie cu ochelari cu ramă violet pe nasul borcănat pe femeia energică. Nu știu nimic, doamnă, mie nu îmi spune nimic, stă închisă în dormitor cu toate cărțile și caietele împrăștiate în jurul ei și iese doar ca să mănânce! Nu știu ce citește fata dumneavoastră, dar știe dinainte răspunsurile, sigur faceți pregătire cu ea acasă, altfel nu se explică! Femeia energică ridică tonul – nu este adevărat, doamnă, eu am treburile mele, merg la serviciu, fac curățenie, gătesc, nu am timp de prostiile ofeliei, dacă învață bine, o privește! Ușa se deschide și intră ofelia cu ghiozdanul în spinare. Încearcă să zâmbească, dar fețele acre ale celor două doamne îi îngheață zâmbetul și ofelia lasă capul în jos ca și cum ar fi vinovată de ceva. Sigur a făcut ea ceva, sigur ne ascunde ceva, vorbește, ofelia, ce se petrece cu tine, suntem toți îngrijorați!

O privesc în ochi pe ofelia cea mică. Nu zâmbește deloc, are o privire opacă, neagră. Nimic nu trădează ce gândește. Aproape că mă sperie. În interiorul acestui copil colcăie ca niște vipere mici sentimente și energii cu încărcătură malefică, dar asta e doar o presupunere, doar că în interiorul meu e același cuib de vipere care îmi șuieră în minte gânduri veninoase pe care abia le țin sub control. Ura față de tatăl violent, teama care se declanșa numai când îi simțeam respirația greoaie în ceafă. Îmi propuneam să cred că sunt într-un film, Star Wars era preferatul meu, și Darth Vader îmi întindea mâna spunându-mi cu aceeași voce – Luke, I am your father, și Luke se arunca în gol. Împrumutam cărți de la biblioteca liceului și citeam până intram într-un fel de transă și continuam în gând cartea, ca și cum aș fi fost scriitorul. Printre personaje mă strecuram și eu și complicam, ba chiar încurcam, planurile celorlalte personaje cu o voluptate vorace. Tot eu ofeream cu generozitate un deznodământ fericit, dar numai pentru personajele pozitive, cele care greșeau din convingere erau pedepsite în mod exemplar. Când întâlneam un personaj complex, îngroșam tușele până îl transformam într-un monstru care se afla dincolo de bine și rău, cineva cu o forță supranaturală care îmi ieșea din minte și mă monitoriza noaptea dintr-un colț al camerei.

Psihologul râde și întinde un deget spre pieptul meu – clasic, dragă ofelia, nimic ieșit din comun, ar trebui să iei o pauză de la amintirile din copilărie, orientează-te către un viitor magnific, un viitor care te așteaptă de decenii ca o limuzină neagră de lux la poarta acestei vile! Petrecerea noastră abia începe și tu ai putea fi noul nostru star, ai putea da startul unei noi acțiuni, creativitatea ta ne va scoate din impas! Îi iau paharul cu whisky din mână și sorb, dar are gust de înghețată cu mentă. Psihologul își duce două degete la tâmplă și rânjește. Îi iau și trabucul și trag fumul în piept. Are aromă de gumă de mestecat cu căpșuni. Psihologul aproape că se cocoșează de râs. Se aude Indian Summer, Jim Morrison mă calmează, aproape că levitez printre toți invitații la această petrecere-circ. Mâinile și picioarele mi se mișcă de parcă aș dansa, chiar dansez și rochia albastră se învârtește circular până se face o cupolă peste vila luminată doar de meteoriți suspendați pe harta cerului negru. Invitații se grupează doi câte doi și încep să converseze amical. Câte unul râde și se uită la mine, ca și cum eu aș fi subiectul acestor conversații, ba chiar mă arată ofensator cu degetul. Psihologul stă pe trambulină și strigă la mine – Ofelia, I am not your father! Execută saltul mortal și eu îl filmez cu o cameră veche. Alarma vuiește în cutia toracică.

Psihologul învârte un șarpe care își înghite coada deasupra capului ca pe un cerc magic. Șarpele năpârlește și pe fiecare solz este scris câte un citat motivațional. Ofelia își introduce solzii în fiecare ochi, iar creierul ei descifrează și asimilează, dar doamna plinuță în negru râde în hohote stridente înfigându-și unghiile lungi și roșii până în centrul neuronilor și sparge informația reconfigurând-o în fraze malefice demotivaționale. Ofelia se probează cu rochia albastră în fața oglinzii și se vede drăguță, dar, în secunda următoare, oglinda reflectă un corp diform dansând dezarticulat, în timp ce Freddie cântă it’s a kind of magic. Șarpele îl înghite pe psiholog și se aruncă asupra doamnei plinuțe în negru care îi înfige două degete între colții veninoși blocându-i limba despicată, deschide gura imensă cât o catacombă și înghite șarpele. Ofelia nu știe dacă să râdă sau să plângă, dar Freddie îi șoptește it’s a kind of magic! Ofelia își pune peste ochi o pereche de ochelari negri de orb și îl vede pe psiholog cum stă la o masă cu doamna plinuță în negru și joacă poker, în timp ce șarpele în costum de Joker mușcă dintr-un măr mare și roșu, dar i se apleacă și vomită numai solzi de argint peste părul încâlcit al Ofeliei, care se trezește în bancă la școală, deschide un caiet de matematică pe care sunt scrise formule complicate și îl desenează dintr-o singură mișcare de creion pe Luke Skywalker cu sabia laser la brâu și cu masca lui Darth Vader peste față.

Mă așez în centru și dau instrucțiuni despre rolul fiecăruia. Doamna plinuță în negru va deschide sceneta de teatru improvizată cu un monolog despre prostia cotidiană, care călătorește printre oameni cu dricul, dar are viteză de supersonic. Freddie Mercury va interpreta Bohemian Rhapsody și când va intona Mama, I just killed a man, decorul se va transforma în cel al camerei lui Raskolnikov, și Freddie va delira în patul său și va dialoga cu un personaj imaginar căruia îi voi împrumuta vocea mea. Psihologul va fi un tânăr student la Sociologie, înalt, blond cu ochi albaștri, genul arian, dar plin de compasiune pentru întreaga specie umană. Mă va invita în camera lui de cămin, eu fiind colega lui de grupă, și vom discuta despre următorul examen, în mijlocul conversației îi voi declara patetic că sunt îndrăgostită de el și el se va indigna, îmi va reproșa că am stricat o frumoasă relație de prietenie și îmi va cere să plec. Eu voi pleca fără să spun nimic, fără să trântesc ușa, voi pleca pur și simplu fără să privesc deloc în urmă. Doamna plinuță îmi va oferi o cutie cu medicamente și eu o voi arunca demonstrativ. Ea va râde insinuant și mă va invita în oraș să facem shopping. Într-o vitrină cu rochii și pantofi de lux, va fi expus patul în care se va zbate într-o cămașă de forță Freddie-Raskolnikov. În fața vitrinei, voi recita un monolog în care voi descrie amănunțit un patricid al cărui autor sunt chiar eu și, în punctul culminant, monologul se va transforma într-un delir freudian în care mă refugiez pentru a scăpa de conștiința acuzatoare. În timpul delirului, în vitrină, va apărea reflectat un yoghin cu ochii închiși, într-o asană simplă, meditând pentru echilibru și armonie. Fața lui va emana liniștea, pacea interioară la care a ajuns după zeci de ani de meditație. Dar, pe măsură ce delirul meu se va acutiza, în vitrină se vor schimba pe rând decorurile – o cameră de spital de psihiatrie cu aerul condiționat reglat la temperatura de 25 de grade, camera în care voi sta izolată, un cabinet de psihiatrie în care medicul va abuza sexual o pacientă sedată care seamănă perfect cu mine, apoi un azil de bătrâni în care o bătrână oarbă și goală va dansa lasciv și morbid în fața unei oglinzi imense care va reflecta în privirea fiecărui spectator o balerină superbă în costum de lebădă neagră. Cortina va cădea ca o ghilotină peste spectatorii care vor aplauda frenetic.

Excelent, aplaudă psihologul rânjind ironic, totuși nu te-ai putut abține să nu îți pui în scenă propria viață! Ai fi putut crea un personaj complet diferit de tine! Eu îl contracarez – acel personaj complet diferit de mine ar fi fost tot o proiecție a eului meu, cineva din subconștientul meu care mă ghidează cu sfori invizibile ca un păpușar să mă trezesc în fiecare noapte la ora 24:00 și să scriu! Excelent, nu cedezi niciodată! Și îmi suflă fumul de trabuc în ochi. Nu mai văd nimic, doar îi aud vocea ca și cum aș fi scufundată sub o apă opacă. Din fericire pentru mine, un psiholog experimentat și experimental, dar și pentru tine, deși sunt sigur că mă vei contrazice, va trebui să treci cel mai greu test: să te detașezi de tine și să intri în mocasinii altcuiva, de exemplu, în mocasinii tatălui tău. Să mergi o săptămână, apoi să îmi povestești experiența, îți pot oferi niște ciuperci halucinogene care te vor stimula! Mulțumesc, prefer să experimentez fără ciuperci, doar cu furnici și pânze de păianjen în păr. Dacă am intrat în mocasinii personajului de film horror Samara Morgan, voi putea intra și în ai tatălui meu. Se face brusc o lumină albă, aseptică. Baftă, îmi zice psihologul și își pune costumul și masca de Joker.

Limuzina neagră de lux mă așteaptă în fața vilei. Petrecerea-circ se poate desfășura și fără mine, succesul mă așteaptă, voi da tonul chiar eu, psihologul mi-a sugerat. Îmi dau jos rochia albastră de prințesă rătăcită în pădurea de cristal și mă îmbrac în costumul de Joker al psihologului. Buzele mele sunt încercuite cu sânge proaspăt. Șoferul îmi deschide ceremonios ușa, intru, și înăuntru e o cameră perfect rotundă, translucidă, de un verde-violet, parcă mă aflu într-o capsulă a timpului. Șoferul îmi spune cu voce guturală – domnișoară ofelia, dumneavoastră decideți în ce direcție vă duc, spre trecut sau spre viitor! Trecutul meu e ca o carapace de broască țestoasă care a rămas mică și mă sufocă. Du-mă spre viitor, cu cea mai mare viteză! Șoferul izbucnește în hohote de râs și zice admirativ – that's my girl! Și accelerează, intră pe contrasens, capsula mea verde-violet se învârtește ca o centrifugă și mă trezesc într-un oraș din viitor cu autostrăzi suspendate, automobile zburătoare, zgârie-nori de o înălțime amețitoare, androizi care nu puteau fi deosebiți de oamenii ce păreau a fi o specie mutantă. Cred că ai exagerat și am ajuns prea departe. Șoferul virează brusc la stânga și întoarce – mă trezesc într-un oraș italian. Îl recunosc, e Torino. Cobor și intru într-un bar. Cer un cappuccino și un pahar cu apă cu lămâie, mă așez la o masă, iau un ziar și citesc titlul principal – scriitoarea Ofelia Prodan a publicat un nou roman de succes după o tentativă de sinucidere! Mă uit la fotografii – o femeie în vârstă, cu părul alb, de o eleganță discretă, surâzând blând, cu o privire ușor blurată, scria un autograf pe o carte. Un tânăr blond, înalt, cu ochi exoftalmici, probabil albaștri, genul arian, o privea condescendent. În spatele tânărului, un șir lung de admiratori de toate vârstele. Îl întreb pe chelner – o cunoașteți pe această scriitoare? Chelnerul șuieră printre dinți – super femeie, mereu vine aici și bea un cappuccino și scrie la un laptop vechi. Se îmbracă de parcă s-ar duce la o ședință foto, dar ea doar scrie, ascultă muzică, se plimbă și face fotografii. E căsătorită, are copii? Întreb ușor amuzată. Domnișoara ofelia? Se miră cu ochii cât ceștile de cafea chelnerul. Ea nu are nevoie de nimeni, poate doar de timp! Dar de unde veniți dumneavoastră, nu păreți a fi torineză, dar păreți un Joker de treabă, la noi vin tot felul de actori și scriitori, aici e cafeneaua artiștilor! Vin din Padova, cred că am adormit în tren, m-am trezit la Torino și am coborât numai pentru un cappuccino. Dar de ce a încercat scriitoarea Ofelia Prodan să se sinucidă? Inexplicabil, are succes, e o femeie independentă, un psiholog a spus ceva de niște traume din copilărie, dar au oprit emisiunea, până la urmă e un mister, poate s-a plictisit de viață, poate experimentează, să știți că uneori e ca un copil, zâmbește caraghios și spune că vrea să se joace cu mingea! Eu glumesc cu ea, cred că e puțin sărită de pe fix, dar ce femeie, ce femeie, cum arată și cum se îmbracă la vârsta ei venerabilă!

Cele două femei în costum de scafandru navighează călare pe un melc în saliva din gura psihologului. Cea cu ochelari roz îl trage de urechea stângă și îi urlă – tu ești monstrul Colombre! Psihologul o aprobă, înfigându-i un canin în cocoașă. Cea cu ochelari violet îl trage de urechea dreaptă și îi șoptește grațios – tu ești Casanova! Psihologul o dezaprobă, înfigându-i ambii canini în vena jugulară. Cine merge cu mine azi la shopping? Întreabă cu un aer de divă expirată doamna plinuță în negru agitând o sabie de samurai deasupra cocului meu de gheișă. Freddie Mercury merge pe o sârmă fără capete, ținându-și echilibrul cu limba scoasă printre dinții faimoși. Cine merge azi cu mine la shopping? Repetă amenințător doamna în negru cu sabia de samurai înfiptă în stomacul monstrului Colombre. Strigăm în cor – noi! Astăzi facem toți shopping, astăzi vom cumpăra bilete de papagal! Ne așezăm la rând și papagalul trage pentru fiecare câte un bilet. Femeia în costum de scafandru cu ochelari roz citește și își trage un glonte în tâmplă. La fel și cea cu ochelari violet. Freddie Mercury citește și trage un glonte în fruntea mea, dar în fruntea mea deja era o gaură de glonte. Mă gândesc că poate am noroc și e măcar un glonte cu colți de argint. Psihologul nici nu citește biletul, îl aruncă și trage în doamna în negru, care nu moare, ci se face uriașă cât un munte și urlă cu glas tunător de samurai – tu ești cel care îmi fură abonații, vei da socoteală! Psihologul se întinde calm pe șezlong, deschide un carnețel și notează – azi am mers la shopping, am cumpărat bilete de papagal și am mai câștigat o zi!

Pregătește-te pentru un nou salt mortal, îmi face semn cu mâna psihologul. Nu îmi mai este teamă, urc aproape fluierând pe trambulină. Ca un star de cinema, fac semne cu mâna publicului, trimit bezele, sunt fotografiată, filmată din toate unghiurile în timp ce sar în gol. Se aud râsete batjocoritoare și voci care repetă – încă o farsă, încă o farsă și o scoatem din joc!

Sunt de trei luni în spital. Medicamentele nu își fac efectul. Am atacuri de panică, nu pot dormi, nu pot mânca, am slăbit îngrozitor. Merg precum un zombie pe holurile înguste. Pe pereți, sunt picturi executate de schizofrenici, autoportrete. O asistentă îmi zice – fuga la domnul doctor, te așteaptă în cabinet! E duminică, tocmai ieșisem de la duș în halat, medicul nu lucrează duminica, dar creierul meu nu procesează. Mă duc cu mers mecanic în cabinetul lui. Zâmbește cu toată fața. Cum te simți azi? Ok, răspund. Brusc, chipul i se întunecă – dezbracă-te! Mă uit nedumerită. Am zis dezbracă-te! Nu e clar? Dacă țipi, chem asistentul să te imobilizeze, te pun în cămașa de forță și te duc la izolare, vei fi tratată cu electroșocuri! Am impresia stranie de irealitate. Simt că mă dezintegrez. Dispar și, în locul meu, apare psihologul cu chipul și trupul meu, îmbrăcat într-o rochiță sexy de școlăriță. Care este meniul dumneavoastră favorit azi, domnule doctor? Poate doriți o secretară sau o profesoară, dar pun pariu că preferați școlărițele! Medicul își deschide șlițul la pantaloni și ochii i se dau lasciv peste cap. Psihologul îi trage pantalonii și îi scoate cu gesturi profesioniste halatul alb, cravata și cămașa. Psihologul dansează cu fustița ridicată în aer în jurul lui, învârtindu-se din ce în ce mai repede, din ce în ce mai amețitor, mai amenințător. Mâinile lui flutură și șuieră ca șerpii din capul Meduzei, răspândind miros de opium. Medicul leșină. Psihologul îi ia hainele, le pune într-un recipient și le dizolvă cu o soluție chimică, apoi pleacă și cheamă asistentul. Îi spune cu vocea mea – tocmai am discutat cu domnul doctor, a zis că se simte rău și are nevoie de o doză de 50 de picături de haloperidol! Asistentul privește debusolat și dă buzna în cabinetul medicului. Pe scaunul negru de piele, medicul tremură din tot corpul în pielea goală și urlă – a fost aici! Am văzut-o cu ochii mei! Școlărița, școlărița perversă care mi-a ruinat cariera! Asistentul îl privește îngrijorat, ia un pahar gol de plastic și picură haloperidol. Numără cu voce tare – 50 de picături! Îi întinde paharul medicului care deja are halucinații cu școlărițe perverse care dansează goale prin cabinet și îi tulbură mințile. Cu un gest mecanic, ia paharul de plastic și bea tot haloperidolul. Se întinde pe canapea și se calmează. Cu ochii dați peste cap, mă vede pe mine cum îi înfig o seringă cu un lichid dubios în venă. Face atac de panică și înnebunește subit.

Freddie se cațără pe o liană și se leagănă în spațiul enorm dintre cei doi dinți din față ai doamnei plinuțe în negru, care stă la o cafea cu psihologul și îi ghicește viitorul. Psihologul pare foarte serios, dar îi văd ochii cum sclipesc de scepticism și stomacul care i se zgâlțâie de hohote reprimate de râs. Vei avea în curând un mare succes în carieră și un drum în străinătate, bolborosește cu vocea Pythiei doamna plinuță care nu-și mai încape în hainele negre și se umflă până plesnește de mândrie în miliarde de bucăți pe care psihologul le adună și le reconstruiește ca pe un puzzle. Acum, doamna plinuță e foarte fresh, miroase a parfum Channel, are părul negru prins în coc. Ține un catalog în mână, îl deschide și ne strigă pe toți pe nume – bună dimineața, dragi elevi circari! Azi începem prima lecție despre moartea autoprovocată. Această lecție e totală și letală, mai interesantă decât orice viață excepțională din romanele de succes. Cine e absent să ridice două degete și să semneze cu numele lui această foaie! Și îi flutură psihologului pe sub nas fișa mea clinică. Psihologul o ia și o înghite. O savurează lent, în timp ce Freddie cântă Show must go on. Eu mă pregătesc pentru un salt mortal, sub luminile incendiare ale circului nocturn din vila luxoasă. Din limuzină, coboară șoferul în costum de Barbie Girl cu două perechi de ochelari de scafandru, una roz și una violet. Psihologul îmi face semn. Țip de bucurie și mă arunc.

Italia a decăzut economic, a intrat în recesiune. Salariile sunt din ce în ce mai mici, prețurile la alimente cresc amețitor. Am ajuns să locuiesc în stradă, pe o saltea murdară, mă acopăr cu geaca neagră de fâș. Cerșesc. Mănânc resturi din gunoaie. Nimeni nu mă recunoaște și asta îmi dă un sentiment de siguranță. Sunt liberă și nu sunt liberă. Am cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine, dar nu mă pot mișca dincolo de salteaua mea murdară. Nu mă droghez, nici măcar nu fumez. Nu m-am spălat de trei luni. Probabil că put ca un șobolan mort, dar nu realizez. Cei bogați sunt și mai bogați. Nu dau un cent celor ca mine. Padova pe care o fotografiam cândva cu aviditatea unui flaneur, considerând-o cu mândrie noua mea casă, este de fapt azilul meu. Am îmbătrânit, pe internet nu mai există datele mele, CV-ul meu literar, fotografiile mele. Am dispărut din mediul virtual, cum am dispărut și din mediul social elitist al orașului Padova. Sunt o simplă homeless. Adorm și visez că sunt o scriitoare de succes la Torino. Tocmai am publicat un roman, după o tentativă de sinucidere. Mersesem timp de o săptămână în mocasinii tatălui meu și îi cunoșteam toate abisurile psihicului debusolat și abuzat încă din copilărie. Era un om slab. Violența lui era arma de apărare a psihicului unui om slab. Am simțit milă și dorința intempestivă de a-mi face rău. Tot ce suferisem era absurd. Un teatru absurd ca petrecerea-circ din vila luxoasă. Trebuia să mă rănesc fizic, să fac să dispară durerea psihică insuportabilă. Mi se părea meschin acest schimb între durerea psihică și cea fizică, o rezolvare facilă, o negociere anemică și fără efect, dar mă duc la baie, iau o lamă și îmi tai venele. Mă uit cum sângele curge lent. Sună telefonul – scriitoarea Ofelia Prodan? Da! Vă anunțăm că romanul dumneavoastră va fi publicat într-o lună și va avea lansarea la Salone del Libro. Vi se va lua un interviu, să fiți pregătită, vă așteptăm cu drag la pavilionul nostru! Mă trezesc și îmi privesc mâna murdară. Urmele de tăieturi încă se văd clar. Până și sângele curge lent și îmbibă pătura. Ridic privirea și văd ploaia de meteoriți. Un meteorit strălucind violet cade peste clădirile masive. Îmi pun o dorință. Închid ochii.

Deschid ochii. Sunt pe trambulină. Nimic în jur. Nici vila luxoasă, nici dealurile sinistre, nici luminile halucinante, nici invitații, doar eu, psihologul și doamna plinuță în negru. Psihologul e încruntat. Mă privește rece, distant. Ai picat ultimul test. Ai mers în mocasinii tatălui tău și nu ai suportat. Nu încerca să te justifici! Doamna plinuță se dezlănțuie – te-am prevenit că a patra oară vei trece granița definitiv! Dar nu am trecut-o, și vocea mea se estompează. Sunt o scriitoare de succes la Torino! Doamna plinuță desenează cu degetul în aer un cerc și mă invită să privesc – sunt eu, la Salone del Libro prezentând o carte, sute de oameni stau la coadă la autografe. Acest lucru s-a întâmplat numai în imaginația ta! Înseamnă că sunt doar un homeless în Padova. Un nou cerc desenat cu degetul de aceeași doamnă. Privesc – sunt eu pe salteaua murdară mușcând dintr-o bucată de pizza expirată. Și asta e tot imaginația ta! Psihologul mă privește cum intru în panică și zice aspru – execută acum ultimul salt mortal! Nu, de data asta refuz! Psihologul se destinde un pic, parcă zâmbește sau mi se pare. Când devine imaginația realitate? Mă întreabă. Când scriu, răspund automat. Tot ce scriu e în mintea mea, dar odată scris devine realitate! Psihologul râde în hohote – simpatic sofism, mai că te-aș crede! Nici măcar tu nu știi care este viața ta reală, ai doar o vagă idee, ești prizoniera minții tale încă din adolescență, când ai căutat o soluție la trauma cauzată de violența tatălui tău. Nici dacă ai călători acum înarmată cu toate cunoștințele tale înapoi în timp, nu ai reuși să vindeci trauma. Trebuie să trăiești pur și simplu, exact așa cum ai făcut când mi-ai declarat patetic dragostea ta în camera de cămin. Ai plecat pur și simplu fără să trântești ușa, fără să privești în urmă. Doamna plinuță întinde un deget lung și îmi atinge gaura de glonț din frunte – e vindecată acum. Am privit în mintea ta și am văzut ideile năvălind cu furie incontrolabilă. Te-am iertat și a patra oară, ultima oară, dar nu vom mai bea niciodată împreună ceai aromat la terasă și nu vom mai merge la shopping! Zâmbește binevoitor și în același timp superior. Psihologul se așază în fața ei și îmi zice calm – acum execută ultimul salt mortal! Noi vom dispărea. Nu vei avea niciun martor. Privesc în jur – sunt singură pe trambulină într-un spațiu vid. Stau ușor aplecată și mă arunc în gol. Mă trezesc în patul meu de la căminul studențesc din Padova. În cameră e întuneric. Se aude doar zgomotul ușor ca al navei Enterprise pe care îl face aerul condiționat reglat la temperatura de 25 de grade.