Îmi este imposibil, în acest moment al vieții mele când încerc să-mi povestesc devenirea, să fac o listă exhaustivă cu tot ceea m-a marcat și m-a ajutat să mă construiesc. Ar trebui să figureze pe ea: oameni, gesturi, cărți, idei, spectacole, situații de viață, emoții, iubiri, întâmplări, călătorii, vise… Și la loc de onoare - grădina de legume din spatele casei în care am deschis ochii la Rădăuți, pe strada numită atunci Voluntarilor, la numărul 18.

Grădina de legume a fost pentru mine în același timp un loc de joacă paradisiac și o școală (tăcută) a vieții. În toți anii copilăriei mele ea mi-a dat un sentiment de protecție, chiar și iarna când se odihnea și nu avea nimic special de arătat. Ea s-a infiltrat în straturile profunde ale ființei mele, în zona subconștientului, și chiar și astăzi o visez uneori, de exemplu că zbor deasupra ei.

Când o numesc grădină de legume mă tem însă că îi fac o nedreptate. Ea era plină și de pomi fructiferi: un nuc uriaș, mai mulți meri, un păr bătrîn, un prun, un cireș, numeroase tufe de coacăze… Toți acești arbori au fost prietenii mei, mă urcam în ei, îi îmbrățișam, îi pândeam, așteptam în fiecare primăvară să dea roade, știam exact în ce moment al primăverii sau al verii se coceau fructele respective deși le gustam și acre sau amare, înainte de a deveni mature, dulci, zemoase…

Pe strada unde locuiam toată lumea avea grădini, și de fapt în orașul Rădăuți multe case aveau câte o grădină în spatele lor. Mulți orășeni trăiau de fapt, economic vorbind, ca la țară, altfel spus își cultivau cartofii și ceapa, sfecla și morcovii, roșiile și castraveții, usturoiul și pătrunjelul, loboda și leușteanul… Și, în plus, mai aveau găini și rațe, mai creșteau câte un porc sau chiar iepuri.

Îngrijirea grădinii a fost pentru mine o lecție de viață în sensul că mi-am dat seama foarte repede câtă muncă aspirau acele legume atât de prețioase pentru hrana zilnică. Imediat ce soarele se instala durabil, în toate grădinile din cartierul meu începea să miroasă a fum: oamenii curățau pământul și îl pregăteau pentru noul ciclu de viață. Toate vreascurile și alte uscături erau adunate în grămezi și li se dădea foc. Când simțeam acel miros de fum știam deja ce va urma, primeam semnalul olfactiv al unui ritual foarte precis. Grădina trebuia săpată și pentru asta noi angajam de obicei un om. Și tata săpa însă la grădină, când se întorcea de la serviciu. Mama, mai fragilă, se ocupa doar cu însămânțarea. Evident, colaboram și eu la toate aceste operațiuni, îmi plăcea mai ales să pun cratofii în cuiburi. Îmi plăcea și cuvântul cuib, și faptul că acelor mici gropițe săpate în pămînt li se spunea la fel ca adăposturilor pe care și le făceau păsările. Existau deci și cuiburi aeriene, dar și cuiburi făcute în pământ. Când treceam de la un cuib la altul și strecuram acolo câte un tubercul de cartof știam că tot eu, peste câteva luni, urma să-i scot din pământ, înmulțiți, la cererea mamei…

Există o legătură profundă, în adâncul ființei mele, între mama și grădina de legume. Până la vârsta de 14 ani, când s-a născut sora mea Denisa, am fost fiu unic și principalul ajutor al mamei la bucătărie. Mama pregătea de mîncare practic în fiecare zi și avea mereu nevoie de mine ca să-i aduc din grădină cîte ceva. Ordinele ei au sunat foarte precis într-o primă fază: "Matei, unde ești? Adu-mi trei morcovi, repede!" Sau: "Matei, unde ești? Adu-mi cinci fire de pătrunjel!" Sau "Matei, două cepe!" Sau: "Matei, ia sita și culege treizeci de păstăi." Sau: "Matei, cinci roșii dar coapte bine!"… Evident, asocierea în aceeași frază a numelui meu cu cel al unor legume avea un anumit sens întrucât imediat ce ieșeam din iarnă mă mutam în spațiul de joacă exterior, în curte și în grădină. Iar uneori mama trebuia să mă strige de două sau de trei ori ca să mă poată scoate din diverse ascunzișuri, din lumea mea, sau din grădinile copiilor din vecini.

Nici o legumă nu trebuia irosită, culeasă inutil - iată ce am înțeles atunci din acele cifre precizate de mama. Când făcea supă mama știa precis de câți cartofi avea nevoie, de câte roșii sau de câte frunze de leuștean. Treptat am învățat și eu care erau cantitățile necesare pentru fiecare tip de mâncare, așa că după o vreme mama și-a simplificat ordinele, ele au devenit mai scurte: "Matei, niște cartofi!" "Matei, niște păstăi!"

A ști în ce ordine se coc legumele și fructele înseamnă a înțelege și câte ceva din ordinea existentă în univers precum și din legile sale. A aștepta anumite momente ale anului pentru a gusta primele cireșe, primele căpșuni sau primii cartofi, înseamnă a înțelege ce este timpul și ce raport are el cu haosul. Imaginea emblematică a haosului o găsim astăzi în marile supermarketuri unde geografia și timpul au fost suprimate, și unde un copil descoperă că poate mînca în orice moment al anului toate fructele și legumele posibile. Nu pretind că orice familie ar trebuie să aibă o grădină de legume pentru a educa un copil în spiritul respectului față de natură. Dar falsa abundență creată de adulții fascinați de societatea de consum distruge în sufletele copiilor niște repere esențiale. Este ca și cum li s-ar extrage din structurile lor mentale punctele cardinale și ideea de ritm cosmic.

Așteptând coacerea cireșelor sau a roșiilor am învățat, fără să-mi predea nimeni lecții de astronomie, să dialoghez cu soarele și cu anotimpurile, cu ritmurile vieții și cu mecanica celestă. Tot atunci am învățat ce rol avea apa în viața noastră și în general în natură. Ca să udăm grădina recurgeam la stropitori și la găleți, ceea ce presupunea un mare efort fizic întrucât apa scoasă din fântâna aflată chiar lângă casă trebuia transportată pe distanța câtorva sute de metri…

Am trăit din plin și simbioza dintre casă și grădină, pentru că în timpul iernii grădina se muta de fapt în bucătărie, în pivniță și în pod. Nucile, merele și perele erau stocate în pod, întinse pe ziare vechi, și deseori iarna urcam acolo și mă jucam cu ele. Cartofii, sfecla și morcovii beneficiau de o a doua viață în pivniță (într-o vreme când nimeni nu avea frigider). Castraveții și gogoșarii, îmbăiați în mărar, chicoteau din borcanele cu murături și conversau cu prunele și căpșunele din borcanele cu dulcețuri. Această circulație vitală între casă și grădină m-a ajutat să înțeleg sensul unor concepte cum ar fi transformare. În casă rareori intervenea câte o modificare, eventual atunci când ne cumpăram câte o mobilă nouă sau câte un aparat. Grădina se modifica însă tot timpul. Aveam de altfel senzația că timpul trecea (în sensul scurgerii) mai ales în grădină și nu atât în casă. Când plecam cu părinții mei în vacanța de vară (câte două săptămâni) uitam de grădină, dar la întoarcere alergam în primul rând să văd ce s-a mai schimbat în configurația ei. Casa o găseam la fel, eventual cu un strat de praf pe mobile, dar grădina o găseam altfel… Casa avea viață întrucât noi trei, eu, mama și tata eram ființe vii, dar grădina reprezenta viața însăși, acolo totul era viu. Primul sentiment de melancolie l-am avut legat de grădină întrucât toamna asistam la intrarea ei în hibernare, vedeam cum se golea de tot ce însemna iarbă, floare, frunză, fruct, legumă… Dar tot grădina m-a învățat ce înseamnă renașterea și participam din plin la această sărbătoare din ciclurile vieții.

Pentru a rezuma, aș spune că grădina a fost un fabulos spectacol inițiatic. Un spectacol al naturii, evident, un spectacol al anotimpurilor și al ciclurilor de viață, dar și unui al tehnicilor inventate de om pentru a extrage hrană din pământ și din arbori. Spectacolul pe care mi l-a oferit timp de mulți ani de zile grădina mea a fost unul complex, cu rezonanțe cosmice, cu pasarele spre imaginație și spre arta de a trăi, ba chiar și spre reflecția de ordin filozofic. Numai eu știu câte știe grădina mea de pe strada Voluntarilor despre mine. Grădina a fost spațiul meu preferat de joacă (pe locul doi s-a aflat podul casei și abia pe locul trei casa însăși). Cu grădina mi-am construit o relație intimă întrucât reprezenta pentru mine o bună ascunzătoare. Ori de câte ori vedeam câte un film care mă impresiona, fugeam în grădină unde mă transformam în muschetar sau în pirat, în cowboy sau în indian. Acolo, în grădina protectoare, nevăzut de nimeni, m-am duelat cu sute de dușmani spintecându-i fără milă, am împușcat sute de bandiți. Grădina știe că numele meu nu este doar Matei, ci și D’Artagnan, Sourcouf, Winnetou, Old Shatterhand, Tarzan, Fantomas… Multe din secretele mele au rămas înscrise acolo, în memoria grădinii. Iar ea, grădina, a fost scena tuturor fantasmelor mele de copil. Se lăsa transformată cum voiam eu, în doi timp și trei mișcări devenea junglă, cetate, insula lui Robinson, corabie, submarin, dirijabil, tren, canion, deșert… Nu încape îndoială, grădina se juca și ea cu mine, mă inspira, mă înțelegea cu o rapiditate uluitoare, devenea proiecția tuturor imaginilor din mintea mea… Cînd cădea noaptea grădina își modifica atitudinea, devenea mai ascunsă, mai misterioasă, sursă de noi frisoane…

Scriind acum despre grădina copilăriei mele descopăr și ce amprentă durabilă mi-a lăsat ea în suflet. Sigur, există termenul nostalgie pentru a descrie acest sentiment, dar ceea ce mi se pare mult mai important este faptul că grădina mi-a modelat de fapt ființa și mi-a influențat reflecția și privirea asupra lumii. Din acest punct de vedere pot spune că m-a însoțit în mod durabil, a fost pentru mine un reper axiologic. Grădina avea răspunsuri la multe întrebări esențiale de genul: ce este viața, ce este moartea, ce este timpul, ce rost avem noi oamenii pe pământ, ce este frumusețea, ce este tristețea…? Ca orice înțelept, grădina nu-mi dădea răspunsurile imediat, și nici nu își formula răspunsurile sub formă de cuvinte și de fraze. Ea mă ajuta de fapt să văd răspunsurile și să înțeleg faptul că între întrebare și răspuns trebuia să treacă și ceva timp…

Visez uneori, cam la câțiva ani o dată, că sunt din nou copil, că alerg prin grădină, că îmi întind mâinile ca niște aripi și că mă ridic cu o ușurință uluitoare în aer. Plutesc apoi deasupra grădinii mele, dar și deasupra celorlalte grădini, ale vecinilor mei, peste grădina familiei Hamburda, peste grădina familiei Laicaș, peste grădina familiei Muscă, peste grădina familiei Dascăl, peste grădina familiei Maxim… Din acest vis deduc un singur lucru: pe lângă alte nenumărate daruri pe care mi le-a făcut grădina, se numără și acesta, mi-a dat aripi exact atunci când aveam nevoie de ele.