Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.

Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Poveste de verde

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti… în fine, cunoaștem cu toții formulele. Pe scurt, am fost eu. O dată, că nu am cum să fiu de două ori. Cine sunt eu? Ei, eu nu pot fi decât eu, fiindcă nu am cum să fiu tu. Cum mă cheamă? Aș putea să spun că mă cheamă Nimeni, s-a mai întâmplat, și a ieșit așa o încurcătură… Desigur că știu povestea aceea, am fost acolo, așa cum sunt aici acum. Odată ca niciodată. Povești… Poveste… Ce e de aflat despre mine? Să vedem…da! Știu ce pot să spun! Nu, nu va fi o lecție despre cum dintr-o sămânță crește o plantă, așa cum se învățau pe vremuri în clasele primare. Da, am fost și acolo, atunci când o anume fetiță trebuia să povestească despre inul care devine pânză, care devine haină… dar care nu a mai devenit nimic, pentru că fetița uitase lecția și s-a pus pe plâns.

Povestea mea, deci… M-am născut într-o mare de verde și am avut o copilărie frumoasă. Încă am o copilărie frumoasă, mă rog, o viață frumoasă. Nu mă transform, nu cunosc ceea ce de obicei se cheamă creștere. De când mă deschid spre lume, sunt și rămân la fel. Apar într-un loc și nu plec nicăieri. Oamenii se schimbă, vin și pleacă, dar eu… ei, bine, eu sunt eu. Ai auzit vreodată de oamenii cu degete verzi? Da, aceia care se pricep la plante, care sunt capabili să facă orice floare să prindă rădăcini, care știu combinația exactă de hrană, lumină, apă și aer necesară pentru dezvoltarea ei, care au o atingere aproape magică. Nu, nu este magia obișnuită, din cărțile cu povești. Sunt eu, degetul verde. Fiecare loc în care există plante de îngrijit are unul. Nu, normal că nu arăt ca un deget de om. De fapt, nici nu contează cum arăt. Important este ce fac: îi ajut pe oamenii care merită să aibă grijă de flori, adică pe oamenii pe care îi văd că le plac florile, pe aceia cărora ele le aduc bucurie. O dată ce ne-am născut, noi, degetele verzi, trăim cât spațiul nostru trăiește, chiar dacă omul care-l locuiește nu mai este, apoi, dacă este nevoie, ne mutăm. De aceea, observăm lucruri, ascultăm povești și vrând-nevrând, învățăm istorii.

Balconul în care ne aflăm, de exemplu. Aș putea să-și povestesc despre mușcatele, clopoțeii și micșunelele care se înghesuiau pe latura din afară, pe mese și în rondurile special construite, despre petunii și regina-nopții, despre udare și transplantare sau despre cât de frumoase și de parfumate erau. Ori despre puii de găină care și-au găsit aici adăpost la un moment dat, cumpărați fiind din piața centrală a orașului. Despre fetița și bunicii care au locuit aici înaintea ta. Despre serile de vară pe care le petreceau aici. Despre drumurile în căutare de semințe și de răsaduri. Despre atâtea alte lucruri.

Aș putea, dar cine să mă audă? Nici plante nu mai sunt. Ei, asta e! Se pare că nu-mi rămâne decât tristul clișeu al traistei în vârf de băț, în căutarea unui alt balcon, al unei alte fetițe și a altor povești, verzi, roșii, albastre ori galbene.


Emma NEAMȚU

Profesor, doctor în științe filologice (Universitatea din Craiova), Emma este interesată de fenomenul literar contemporan in general și în special de cel din mediul virtual, atât autohton, cât și internațional. Scrie studii de imagologie și critică literară.