Iulia Dragomir, Zâmbetul lui Dumnezeu, Editura Cișmigiu Books, 2025

Îmi imaginez o rețea de socializare în care fiecare postare e o poezie. Fără imagini și algoritmi, fără cârlige și păcăleli. Postări-versuri despre tot și despre nimic. Despre drumul cu tramvaiul, despre un politician corupt, despre mizeria de pe stradă, despre Dumnezeu. Versuri despre viață la care să reacționezi cu ador sau nu-mi place, cu fețe zâmbitoare sau furioase. Și fiecare să fie atras de un umăr dezgolit, de vreun sân la vedere, de un vătrai încins în foc sau de un pumn bine strâns. Cam ce te atrage sau te revoltă și în viața de zi cu zi.

Cred că ne-am exprima mai bine așa. Cred că ne-am înțelege mai bine unul pe altul în felul acesta. De ce? Poate pentru că versurile sunt un limbaj universal, la fel ca muzica. Avem poezia în ființa noastră, fie ca suntem sau nu cititori de poezie în prezent.

În această cheie am citit Zâmbetul lui Dumnezeu, volumul de poezie al Iuliei Dragomir, apărut în 2025 la Editura Cișmigiu Books. Am citit fără să fiu cititor de poezie și fără să caut cu orice preț ca ulterior să spun ceva inteligent despre lectura mea.

Iulia Dragomir vorbește simplu și direct. Nu face paradă de cât de bine stăpânește culoarele mai întunecoase ori intens luminate ale vocabularului. Scrie onest, motiv pentru care poezia te atrage în lumea versurilor respective.

Muzica răscolea în mine viața, așa începe poezia numită Prezență. Și taman asta trebuie să facă poezia, atât pentru cititorul avizat/specialist/cunoscător, cât și pentru necititorul de poezie: să stârnească și să răscolească viața!

Când traversam prin ploaie și frig băltoaca / De mână cu mama, cu tata, cu toaca. Am găsit imaginea asta în poemul Zbor. Câte melancolie în aceste versuri. Am continuat poezia și după finalul ei, am răstălmăcit-o în felul meu. M-am gândit inclusiv la pierdere, la despărțire, la doliu.

Legătura cu Dumnezeu este prezentată la fel de onest și simplu, fără habotnicia care sperie și îndepărtează. Doamne, coase si descoase, / Tu știi cum să ții întreagă, / Inima-ntre stele, oase! M-a atras imaginea oaselor din poezia Rugă. Îmi place s-o interpretez ca poziție a lui Dumnezeu în univers: și între stele, și între oase. Și-n același timp, ca imagine a omului (parcă sună a blasfmeie, dar vă garantez că nu asta urmăresc). Între stele și oase, ce definiție bună pentru aspirațiile și chiar capacitățile noastre.

În Rost găsesc o frumoasă explicație a modului în care se fac versurile: am scris și scriu din dorurile mele, / cireașă amară, scară-ntre pământ și cer, / să guști din molcomul izvor de viață ce pâlpâie în șoapte zborul blândei adieri.

Mă întreb care-i rostul poetului în zilele noastre, în societatea noastră. Mai ales aici, unde consumul de carte e cam vai de el (aș folosi un cuvânt și mai dur, dar nu se cade). Sigur că cel mai simplu e să spui că poetul scrie pentru el, că își e sieși suficient. Dar asta înseamnă să ignorăm o soluție. Da, o soluție pentru ce trăim, pentru problemele societății, pentru analfabetismul funcțional, pentru problemele din școli. Poezia e în ființa noastră, cred. Și are capacitatea să ajungă mai ușor la sufletul și la conștiința tinerilor. Mai repede decât proza. Poezia e un produs (știu cum sună, dar haideți să privim și din perspectiva asta) care poate atrage elevii. Îi poate trezi și stimula.

Cere-i unui elev să vorbească despre timp, despre modul în care îi simte galopul și oportunitățile care apar și dispar în trecerea lui. Sau citește-i din Ușa: Timpul se dilată / și îi simt pulsul în repetiții și pauze, / în ritmul pe care dansează frumosul. Și lasă-l să continue cu vorbele sale. Sau să danseze dacă simte nevoie. Lasă-l să-și deschidă sufletul. Să spună că nu-i place, că-l enervează, că vede și simte lucrurile diferit.

Da, cred că poezia e o soluție. Pe care s-o privim cu like, share și angry face, la nevoie.