Aveam doar șapte ani când cu mama m-a luat cu ea pe teren. Văzusem în filme cum o insignă de polițist deschidea toate ușile în America. În Brașovul nostru de peste ocean, o legitimație de la Intreprinderea de Locuințe și Localuri te lăsa să intri în orice casă din orașul vechi. Străzile mamei! Le știam, le bătusem pe fiecare; ce mai, m-aș fi putut angaja la ILL cu ochii închiși. Salariul era mic, alergătură și hârțogărie multă, dar ce conta! Am intrat pe porți de lemn, din tablă și fier forjat, am pășit prin albiile pietruite dintre garduri vii. Era de-ajuns să batem la o ușă – nu trebuia să ciocănim îndelung sau să sunăm de două ori ca poștașul din filmul cu Jack Nicholson – și ni se deschidea îndată. Mama avea o legitimație mai tare decât a agenților FBI!

Clădirile de pe străzile Colonel Buzoianu, Doctor Marinescu și Maior Cranța arătau ca niște mici conace, cu ferestre ogivale, foișoare, terase, frontoane, coloane la intrare și porți masive. Pe vremuri, fiecare aparținuse unei singure familii, însă astăzi locuiau câte opt-nouă într-una. Dintre foștii proprietari, unii plecaseră spre țări mai calde, alții aleseseră să rămână și după naționalizare, legați de amintiri, de casa ce fusese cândva a lor, sau fiindcă nu se încumetau să ia viața de la început printre străini.

Mama avea de mers la trei adrese în ziua aceea, iar prima era pe Maior Cranța, partea numerelor cu soț. Dacă s-ar fi făcut un concurs de frumusețe între casele străzii, vila cu două coloane de granit la intrare ar fi câștigat cu siguranță. Vara se îmbrăca în iederă până la acoperiș, cu hortensii în balcoane și mușcate la fiecare fereastră. Nici iarna n-arăta rău, cu brăduții argintii ce mărgineau poteca, vegheați de cei doi urși de piatră.

În loc de sonerie, ușa apartamentului 14 avea un cap de lup cu un inel de bronz între fălci. În spatele tăbliei masive mi-am închipuit un labirint de încăperi și coridoare, un fel de peșteră a piraților din Caraibe. Cum orice comoară este păzită de un balaur sau măcar de un pechinez nervos, m-am tras în spatele mamei, care se pregătea să ciocăne încă o dată. N-a fost nevoie. Ușa s-a deschis, întâi de o palmă, cât să încapă legitimația de ILL, apoi larg, ca o invitație.

– Găsiți papuci în antreu.

Câte bordeie atâtea obiceie, suna o vorbă în Ardeal. Se spune obiceiuri m-ar fi corectat tovarășa învățătoare. Dar eram în vacanță, când puteam folosi licențe poetice fără să îmi scadă cineva nota.

Pe carpeta din hol am găsit o întreagă colecție de papuci de casă: croșetați, făcuți cu andrelele, din lână, pâslă sau piele-ntoarsă. Am ales perechea care mi se potrivea, lăsând în loc cizmulițele, iar mama și-a dat jos galoșii. Pe atunci oamenii se descălțau când mergeau în vizită. Mi se părea firesc; dacă la tine nu aduci noroiul sau praful de pe străzi, de ce ai face-o în casele altora? Mi-am vârât deci picioarele în papucii flaușați, calzi de la dogoarea sobei de teracotă. Între timp, mama o luase pe urmele gazdei și m-am ținut după ea, nu de alta, dar să nu mă rătăcesc prin labirint.

Întâi era vestibulul cu turma papucilor, apoi un hol având de o parte o baie mică și de alta bucătăria-chicinetă, după care o cameră atât de ticsită încât expresia n-aveai unde să arunci un ac căpăta noi înțelesuri. Tavanul cu stucaturi, pereții îmbrăcați până la jumătate în lambriuri, draperiile de brocart, candelabrul din tavan și cele două lampadare din colțuri opuse, mobilele masive – peste toate mi-au lunecat ochii ca pe luciul unei ape. Cu a doua privire am coborât mai adânc, zăbovind asupra detaliilor: biblioteca cu rafturi îndoite sub greutatea cărților legate în piele, vitrinele unde domnea o dezordine savantă – pahare albastre și verzi, sclipind ca niște ochi de păun, statuete din fildeș, ceșcuțe adunate ca puii de cloșcă în jurul unui ceainic pântecos, tăvițe filigranate. Erau acolo vaze din porțelan de Meissen, clopoței din cristal de Murano, servicii Rosenthal, tacâmuri de argint și un coupe-papier imitând un pumnal de Toledo. Acum aș știi să le spun pe nume! Pe o măsuță de mahon, înconjurată de ghirlande sculptate, se afla un gramofon cu pâlnie de alamă, iar într-un colț un pian fără coadă, având capacul ridicat; cântase cineva chiar înainte de venirea noastră?

Gazda a trecut în altă încăpere, unde erau două paturi, unul mare și unul mai mic. M-am uitat la pereții cu icoane pe lemn și pe sticlă, apoi la ușa pe care intraserăm, fiindcă alta nu mai era. Labirintul, castelul, apartamentul se terminau aici. Două camere, baie, hol, bucătărie. Doar atât? Stăpâna casei stătea în sfârșit locului și am putut să o privesc cu luare-aminte: părul cărunt strâns într-un coc, ținuta dreaptă, rochia neagră, sobră, șalul de cașmir aruncat peste umeri, ca o pisică argintie ce i se încolăcise la gât. Bătrâna era una dintre fostele proprietare de pe Dealul Cetății, stăpână astăzi pe niște mobile desperecheate și mulțimea obiectelor atât de încărcate de amintiri încât ar fi tras la cântar ca plumbul.

Mă zgâiam încă la măsuța de toaletă – unde erau o puzderie de sticluțe de parfum, un pieptene de fildeș, casete din lemn de cireș, unele întredeschise, din care se revărsau mărgele și perle, iar în mijlocul lor un oval argintiu cu ramă de baga. Doamna se privise în oglinda aceea ani și ani. Oare ochiul ce nu clipea niciodată o văzuse și el, întâi copilă, adolescentă, tânără femeie, apoi cu fire albe în păr? Câteodată îmi treceau prin minte gânduri ciudate, cărora nu mă pricepeam să le dau de capăt.

Doamna ne-a invitat în sufragerie și, în timp ce ne așezam pe canapea, a dispărut în bucătărie, de unde s-a întors cu o tavă plină cu fursecuri. Mama ciugulea din primul, eu eram la al patrulea, când am auzit ușa de la intrare. Venise cineva de-al casei, fiindcă avea cheie. Cine putea fi? Când eram mică, mă pomeneam câteodată întrebându-mă cu voce tare, despre una ori despre alta. Deși de data asta n-am făcut-o, nelămurirea-mi nerostită a primit răspuns.

– E nepoata mea, Artemiza.

Mi-au sunat toți clopoțeii minții: știam o fată cu numele ăsta neobișnuit... Aveam să o cunosc pe a doua? Însă nu era o stranie coincidență, zeii hazardului își vedeau de ale lor. În pragul sufrageriei a apărut chiar colega mea de clasă.

Artemiza – singură și unică – a fost la fel de surprinsă să dăm ochi în ochi. Nu ne întâlniserăm până atunci decât la școală, unde era mai retrasă decât mine, oricât ar fi de greu de crezut. Poate fiindcă părinții îi muriseră într-un accident de mașină și rămăsese în grija bunicii. Și eu o iubeam mult pe a mea. Dar să nu mai fie mama, tata, ori amândoi? Fără ei ar fi fost ca fără soare... Tăcerea se lungea asemenea unui elastic vechi, gata să se rupă. Trebuia să spun ceva, orice.

– Suntem... am început.

– Prietene.

Voiam să spun colege, dar Artemiza mi-o luase înainte; de ce cu o minciună? Eram gata să readuc pârâul adevărului în albie, când m-am oprit. Puțin îi păsa Artemizei dacă eram prietene, colege sau nu ne cunoșteam deloc. Singura pe care încerca să o convingă era bunica ei. Niște prietene ce habar n-avuseseră unde locuia fiecare? Doamna s-a făcut că nu bagă de seamă, umplându-mi din nou farfuria cu fursecuri. Erau bune, mai ales cele cu ciocolată, dar eu altceva voiam. Mi-am făcut curaj și am pus întrebarea care îmi dădea târcoale de când intrasem.

– De ce nu are pianul ăsta coadă?

Nu mai văzusem vreunul în realitate, doar în poze ori la televizor, și – dezamăgire! – aceluia îi lipsea partea din spate, de parcă cineva îl retezase la jumătate. Nedumerirea mea a făcut-o pe mama să se încrunte, însă gazda noastră părea amuzată de atâta naivitate, ca să nu zic ignoranță.

– E o pianină, mi-a deslușit. Un pian n-ar fi încăput pe ușă. Fiul meu a avut un Steinway cu care dădea concerte la Ateneu. I l-au luat când...

Vorbea despre tatăl Artemizei. Și, după negura ce îi învelise privirea, accidentul de mașină nu era singura amintire pe care încerca să o uite. Artemiza n-a lăsat umbra din ochii bunicii ei să devină noapte.

– Vrei să-ți cânt ceva?

Întrebarea a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe mine, căreia îi fusese adresată.

– Da, sigur, am rostit nu foarte convinsă.

Artemiza cânta la pian? Mă rog, la pianină. Un lucru pe care o prietenă ar fi trebuit să îl știe. Am închis gura ca să n-arăt ca un pește rămas pe uscat după retragerea apelor. Din fericire, bunica și nepoata nu-mi dădeau atenție; răsfoiau partiturile, nehotărâte la care să se oprească. Până la urmă, le-au pus deoparte.

– Für Elise! au rostit într-un glas.

Deși abandonasem grădinița germană după câteva luni, câte ceva se lipise totuși de mine. Für, adică pentru. Dar cine era Eliza? N-am întrebat. O naivitate pe zi, treacă-meargă, două erau prea mult. Am lăsat tăcerea să se aștearnă la fel ca ninsoarea de afară peste copaci: într-un strat gros.

Artemiza se așezase pe taburet, împletindu-și o clipă degetele. Le-a coborât pe clape încet, fără să le atingă, de parcă erau din cristal și se puteau sparge, apoi primele acorduri au ciocănit văzduhul.

Mă simțeam înăuntrul unui ou a cărui coajă începuse să se crape. Stăteam acolo demult, dorind, sperând – fără să știu ce. Și iată, se întâmplase! Mă trezeam dintr-un lung somn, auzeam, simțeam! Stăteam încremenită pe canapea, abia respirând, și-n același timp devenisem Doroty, fetița smulsă de o tornadă și dusă departe, într-o lume magică și, cumva, înfricoșătoare. Eram Eliza aceea pe care cineva o iubise ca pe nimeni alta, eram tot eu, cea care pășea pe coarda muzicii la o înălțime amețitoare. Îmi doream să ajung la capăt, dar și să rămân acolo pentru totdeauna, vibrând odată cu lumea.

Artemiza și-a ridicat mâinile de pe clape și sunetele s-au oprit, liniștea a luat iarăși în stăpânire sufrageria, casa, orașul. Dar era o altfel de tăcere; înainte fusese așteptare, acum era un gol în coșul pieptului. De ce se terminase? Mai voiam! N-am zis nimic, ascultând glasul gazdei noastre.

– Bagatelă în La minor de Ludwig van Beethoven. Dar știai asta.

Am dat din cap; da, sigur. Nu era deloc așa, însă era ziua micilor minciuni – întâi a Artemizei, apoi a mea. Mama n-a zis nimic. Poate se simțea vinovată fiindcă lăsase o ușă închisă pentru mine, cea a muzicii. Nu eram o familie de melomani. Doar tata, pe vremuri mare iubitor al spectacolelor de estradă, se ducea la Teatrul de Operetă de câte ori era vreo premieră. Mă luase cu el la Liliacul, unde adormisem în pauza dintre acte. Muzica simfonică? Pretențioasă, greoaie, numai pentru cunoscători. O idee absurdă pe care mi-o băgasem singură în cap. N-ar fi fost prima.

Eu și Artemiza aveam aceeași vârstă; eram într-o clasă, nu? Atunci de ce mă simțeam la poalele unui deal, poate al Cetății, privind spre culmea unde zeița vânătorii, Artemis-Diana avea, în loc de arc, o harpă fermecată – sau o pianină.

Parcă o vedeam întâia oară: o fetiță cu păr cânepiu, pistrui și ochi când verzi, când cenușii, după cum bătea lumina. Colega mea era liniștită – de felul ei – și politicoasă, cum deprinsese în cei șapte ani de-acasă. Știa însă un secret, al partiturilor, unde în loc de litere se scria cu note, iar sunetele țineau loc de cuvinte. Artemiza citea muzica, degetele ei îi dădeau viață pe clape. Cât aș fi vrut să-mi reușească scamatoria asta! Artemiza, prietena mea. Acum îmi doream să devină, într-o zi. Noi, rățuștele cele urâte, retrase și timide, ar fi trebuit să ținem aproape și să fim ca surorile, deși nu toate o să ajungem lebede.

În anii aceia ardelenii nu terminau cu un te iubesc, te pup, te îmbrățișez, de câte ori vorbeau cu cineva. Dacă sunt folosite prea des, cuvintele se tocesc, își pierd strălucirea. La fel, gesturile. Când, la plecare, am luat-o în brațe pe nepoata gazdei, nimeni n-a fost mai surprins decât mine. Ce mă apucase? Chiar or fi prietene, a trecut așa, un val de îndoială, peste chipul bunicii. A răcit, sigur are febră, s-a îngrijorat mama. Artemiza și-a lipit buzele de urechea mea, ca să-mi șoptească:

– Nu e greu. Îți trebuie un pian și multă răbdare, atât.

Cu răbdarea stăteam prost, cu pianul la fel. Mama și-a pus galoșii, eu am încălțat cizmulițele și am ieșit în albul zăpezii. După câțiva pași, s-a răsucit spre mine.

– Vrei un pian, știu. N-avem bani, n-avem loc... Ce zici de o mandolină?

Mandolina nu era pian, nici eu vreun Mozart, copilul minune al muzicii. Dar învățasem să nu refuz niciodată ceva. Calul de dar nu se caută la dinți.

– Da! am zis, încercând să par mai încântată decât eram.

Mama m-a privit cu drag, m-a mângâiat pe cap, mai precis pe căciuliță și am pornit alături, eu împăcată și nu prea cu soarta, ea socotind de unde să facă rost de bani pentru o mandolină luată de la Consignație. Mi-a cumpărat-o trei săptămâni mai târziu, deși ziua mea fusese deja, în noiembrie. Și-așa a început aventura mea muzicală pentru corzi și cutie de rezonanță.

Dar asta e deja altă poveste!