Fără îndoială, Wojcik era un porc. Și încă unul mare. Prima oară se îmbătase în tinerețe, de Sânpetru, cu merele fermentate rămase pe fundul găleții după recolta din curte. Ai lui, beți și ei, uitaseră găleata cu resturile în soare, lângă gard, și, după o vreme, merele începuseră să duhnească dulceag și irezistibil. Wojcik nu rezistase. Mireasma însăși îl amețise. Vapori stranii se ridicau din merele acelea și dansau în amurg, întinzând degete ispititoare către nările lui. Se tupilase tăcut, se apropiase în taină, vârâse curios capul printre lăteți și, întinzându-și gâtul, răsturnase găleata și se îmbuibase neștiut de nimeni cu deliciile rostogolite din ea. Așa bunătăți nu primise el niciodată. În curând se amețise și așternutul începuse să se învârtă cu el. Cămăruța îngustă în care zăcea, pe jos, ca o bestie, printre paie răvășite, împuțite de sudoare și pătate cu vagi urme de fecale, i se păru deodată frumoasă și bine mirositoare. Brusc, se simțea iubit. Viața părea suportabilă. Grație licorii aceleia magice. Trebuia neapărat să mai încerce din ea.

Petrecu pe sec o lună întreagă, o lună încinsă de vară, până când avu șansă să simtă iar în nări mirosul divin. Lipsită de promisiunea beției, viața îi devenise intolerabilă. Și-o ura. Se ura. De frustrare și nervi, continuase să bage în el tot ce-i aduceau ai lui de mâncare: fierturi de cartofi cu pâine și sfeclă, dovleac, porumb... Se îngrășa pe zi ce trecea, dar nu-i mai păsa. El duhnea sub soarele aprig, ai lui îl ignorau, nimic nou. În fiecare zi spera să găsească din nou în găleată dulceața amețitoare de la Sânpetru.

Extazul se lăsa însă așteptat. În lipsa lui, Wojcik își pierdu orice elan, orice chef. Nu-i mai păsa de nimic, nici măcar de sex ocazional cu scroafa aia tâmpă de vizavi, care la apogeu guița ca o femeie turbată. Zăcea cât era ziua de lungă pe podea, râgâind cu grohăituri, și își făcea nevoile unde-apuca, punându-i pe ai lui la muncă, obligându-i să vină tot mai des să curețe. Când veneau, nu se mai obosea să-i atace. Se băga într-un colț și întorcea capul ca să nu-i vadă. Îi era silă de ei, de el însuși. Și-ar fi dorit totuși ca ei să se apropie și să-l atingă.

Nările lui umede fremătară din nou cu interes abia când ai lui începură să desciorchineze primii struguri și să-i îndese la stors. Când înțelese ce se apropia, înnebunit de speranță și de ispita plăcerii, Wojcik mugi și se izbi în gard până îl rupse. Turbat, se repezi să lingă tescovina. Apoi țopăi vesel prin curte tot restul după-amiezii, provocându-i să-l ajungă din urmă. De data asta, viața i se păru de-a dreptul frumoasă. Să fugă alții după el, să-l prindă, să-l strângă în brațe.

Când se trezi înapoi de unde scăpase, închis între pereții umezi și reci, și-n plus cu o durere-monstru de cap, simți că-i vine să moară. Cum să aterizezi din paradis direct aici? După ce își vărsă mațele într-un colț, își propuse să nu mai mănânce nimic tot restul vieții lui. Să-i sfideze. Să răstoarne firea lucrurilor. Dacă e abstinență, abstinență să fie. Va slăbi. Va fi piele și os. Își va transcende condiția prin asceză. Din păcate nu rezistă. Foamea îl doborî. Alcoolul îi rosese o gaură în stomac. Continuă deci să se îndoape, să devină diform. De sub stratul tot mai considerabil de slănină, trupul întreg îi tremura de așteptare. Știa însă că, în ciuda kilogramelor, avea capacitatea să leviteze. Și că un singur lucru din lumea asta îl putea ajuta să o facă.

Abia în toamnă avu iar noroc. Prunele se făcuseră la greu și zăceau risipite prin bătătură. Cădeau din pom și se-așterneau covor. Curtea întreagă era plină de carnea lor răscoaptă și fleșcăită, pe punctul de-a se transforma în elixir. Se iroseau acolo pur și simplu, iar lui nu-i dădea nimeni. Cruzimea oamenilor îi zgudui iarăși carnea. Horcăia. Gardul peticit nu era un obstacol pentru el. Trepidând de emoție, evadă din cușca murdară și păscu prunăraia de pe jos. Pluti apoi două zile întregi, în delir, pe un norișor suficient de solid să-l susțină. Bucățica lui de Nirvana. După care se mai zbătu două zile mahmur, între viață și moarte. Dar nu muri. Se trezi din nou în cocina jegoasă, cu un gard nou, mai înalt, mai solid și întărit cu sârmă. Nu chemaseră nici măcar veterinarul. Wojcik își tăie râtul până la os tot încercând să scape din nou. Din bot îi curgeau lacrimi de sânge. Degeaba.

Când aerul iernii se făcu crocant, casa alor lui se umplu de musafiri. Oamenii adunați în târnaț, aburul de țuică fiartă cu piper, amestecat cu râsetele lor fericite în timp ce-i aruncau ocheade lascive și-i lăudau fără înconjur dimensiunile urieșești, îl scoase din minți. Simțea că trebuie să fie cu ei, printre ei. Dar în ce fel? Forță gardul. Nu-l băgă nimeni în seamă. Erau prea ocupați să care în ogradă o masă. Neînduplecat, Wojcik își adună întreaga energie și se îndreptă spre peretele din spate. Fie ce-o fi, își zise. Dacă-i plesnea țeasta, asta era. Altă cale nu mai vedea. Destinul îi rezervase doar chin și umilințe, iar inima îl durea chiar mai tare decât avea să-l doară capul. Voia să moară demn. Demn și beat. Făcu deci stânga împrejur, privi ferm înainte, lansă un guițat sfâșietor și, luându-și avânt, spulberă fără grețuri stâlpul din cărămidă de care fixaseră gardul cel nou al cocinii. Apoi se duse ață la damigeana de țuică, o dărâmă, puse botul la gura sticlei și supse lacom, cu ochii dați peste cap, ca de la țâța mamei. Oamenii, care până adineauri îi admiraseră șoriciul cu jind, începură acum să zbiere Aoleu, țuica mea! și Stai c-o încasezi tu, golanule! și să-i care scatoalce cu mături. Aveau dreptate, sfântă-i băutura. Ia-l, bre, cu binisorul, zise unul mai tandru, și Wojcik aproape se prăbuși într-un acces de plâns. Cât își dorea să se supună sub o mângâiere! Să-l privească și pe el cineva în ochi! Wojcik își trase nasul. Să-l privească și... să-i cunoască sufletul...

Dar nu, era și asta numai o capcană, iar el era hotărât trup și suflet să nu se mai întoarcă în infern. După ce goli damigeana, se învârti ca un cal nărăvaș prin bătătură, când izbindu-se cu capul de ghizdul fântânii, când înfigându-se sălbatic în fierul de arat, dar nu reuși să-și producă decât răni superficiale. Dărâmă gospodăria, opriți-l! Dar Wojcik fu mai rapid. Cu coada ochiului, prinse din goană sclipirea. Lângă ușa bucătăriei lăsată deschisă, pe un taburet, lucea lama lungă și ascuțită a unui cuțit de măcelărie.

Nu mai stătu pe gânduri. Alcoolul tare (mai tare decât toate celelalte dinainte) îl făcuse lucid, ager. Apucă în rât cuțitul, se învârti o dată ca turbat, dând din copite ca să îi alunge, apoi se postă ceremonios în mijlocul curții, sub mărul care îi dăruise primele clipe de fericire din viață. Fixă cuțitul cu lama în sus, între două cărămizi abandonate, și, înclinându-se ca pentru seppuku, se înfipse în el cu demnitate și se zvârcoli scurt, cu forță, hotărât să nu lase nimic întreg pentru tobă.