Trăim în plină epocă a confesiunii. Literatura geme de false autobiografii, de povestiri la persoana I, de jurnale și memorii. Dintre acestea cele mai grețoase sunt romanele în care personajul povestește la persoana I lucruri improbabile ori deja narate de alții înaintea lui. Urmează memoriile mincinoase, în care autorul-narator e personaj pozitiv, iar ceilalți toți sunt sub nivelul lui. În fine, mai sunt poveștile teribile, uimitoare prin temă, dar care nu conving (nu au tonul just sau nu dovedesc tipul de sensibilitate necesar etc.) 
Dintre primele povești la persoana I, citite de mine, m-a impresionat  "Viața lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuși". S-a spus în nenumărate rânduri că are forță și story de roman, că este cel mai viu epos scris în Renaștere. Marele artist își povestește viața. Dar povestea lui are intrigă, un conflict care te ține până la capăt. Nu e o carte de memorii, ci una despre a trăi cu pasiune, cu implicare. Apar caractere memorabile, naratorul e un personaj pe cât de pregnant pe atât de înrudit cu fibra de artist a oricărui om. "Viața lui Benvenuto..." este matricea construcției la persoana I și totodată un mozaic de tipologii care stă la baza romanului modern. Nu e o carte de memorii, deși acolo apar personaje reale (artiști, cărturari, regi etc), pentru că avem în față o viziune subiectivă și o construcție ficțională. Desigur, e o scriere-document, dar în aceeași măsură în care e orice roman. Didactic, voi spune că memoriile nu cer talent, ci exactitate de cadru. Romanul la persoana I are nevoie de forță a veridicului. Iar dincolo de ele, se află romanul autobiografic, scriere de maximă onestitate, în care forța ficțiunii acoperă zonele de nepovestit, numele de nerostit. Romanul autobiografic aduce viața autorului în acea lumină care are forța de a te face să te îndoiești. Vine peste o realitate indubitabilă, unanim cunoscută, narată cu forță artistică.
Oripilată de superficialitatea impresionismului critic și dorind să mai stăvilesc puțin elanul exegeticii impostoare (bună de făcut selfie), vă provoc să răspundeți la următoarele întrebări: Ce înseamnă roman autobiografic? Care e raportul dintre memorii, autobiografie, roman-fals autobiografic, roman la pers I, confesiune etc?  Care e raportul literatură-memorialistică într-un roman declarat autobiografic? Ai scris/ai scrie un roman autobiografic? Care sunt capcanele, care e motivația? Ce părere aveți despre romanul "Păturica roz" de Marius Balo? Este literatură? E simplă mărturisire? Ce dă valoare acestei cărți. Nu cumva există o reticență /prejudecată privind dreptul lui de a face literatură?