Și-au părăsit voluntar trupurile fragile sperând că vor trăi, perpetuu, în lumi virtuale. Acolo i-am descoperit și eu. Dar, mai bine, să vă spun povestea.

Doamnelor și domnilor, în scurt timp vom decola. Asigurați-vă că bagajul de mână este așezat în compartimentul de deasupra sau sub scaunul din fața dumneavoastră. Vă rugăm, de asemenea, să vă închideți telefoanele mobile sau alte dispozitive electronice.

Bărbatul înalt și slab, îmbrăcat cu o vestă de tricot în culori vesele trasă peste cămașa gri, privea absent la domnișoara cu talie de viespe care își mișca grațios brațele indicând cele opt ieșiri de urgență ale avionului. Îi observă trăsăturile. Nu părea să aibă mai mult de 20 de ani. Machiajul bine ales și zâmbetul înțepenit pe chip nu puteau, însă, ascunde oboseala cronică adunată în ore și ore de zbor. Va repeta mereu aceleași mișcări, aceleași fraze, același zâmbet. Se va pierde, pentru câteva ore, prin marile capitale ale lumii, apoi va înnopta la un hotel, singură sau cu cineva, iar în zori va porni cu machiajul impecabil și cu pasul sprinten spre aeroport.

Se uită după toaletă și constată dezamăgit că trebuia să străbată tot culoarul până acolo. Încercă să se relaxeze și împinse cu spatele în spătarul scaunului. Lumina de neon și zgomotul monoton al instalației de aer condiționat îi spori oboseala. Era o cursă lungă, peste ocean.

În situația puțin probabilă a depresurizării cabinei, măștile de oxigen vor cădea. Odată eliberate, trageți cea mai apropiată mască spre dumneavoastră, iar acest lucru va activa alimentarea cu oxigen. Așezați-vă masca peste gură și nas, ajustați cureaua elastică și respirați normal.

Pasagerul de lângă geam era un ochelarist rubicond, dintre cei care își găsesc cu greu măsura potrivită la blugi. Purta cămașă cadrilată, grunge, a la Kurt Kobain. Cel mai probabil, programator. Se simți puțin vinovat că îl încarcerase într-un șablon, dar era convins că avea de a face cu un om pentru care viața era simplă și explicabilă în algoritmi. Între ei nu mai era nimeni. Își imagină deja lupta care se va da peste vreo patru-cinci ore pentru un pic de spațiu, când oboseala îi va toropi, iar trupurile lor vor căuta în somn poziții mai confortabile. Cel mai probabil vor adormi cap în cap. Tipul de la geam își ceru scuze. Voia ceva din bagaj, iar cel de la margine ieși pe culoar și îi făcu loc. Durduliul se întinse să deschidă compartimentul de deasupra și trase de un rucsac negru, ascuns printre celelalte bagaje de mână. Cămașa îi ieși din pantaloni. Scoase un laptop și o carte, împingând rucsacul la loc, apoi trânti capacul și se așază. Transpirase și respira greu.

— Îmi cer scuze, nu m-am putut abține și am tras cu ochiul. Pierre Teilhard de Chardin. Îi împărtășiți crezul? zise cel de la margine.

Tipul de la geam ridică ochii surprins. Nu obișnuia să intre în vorbă cu oamenii atunci când călătorea. Dar îl surprinse întrebarea. Câți din acel avion ar fi avut habar despre acel iezuit francez care încercase să armonizeze teoria evoluționistă cu creștinismul. Nu îi răspunse și îi întoarse întrebarea. L-ați citit?

— Fenomenul uman? Nu. N-am citit decât Christ în materie. Un text interesant, îi răspunse bărbatul cu vestă colorată.

Grăsunul aprobă din cap și zise:

— Ați mai fost în Mexic? Pentru mine este prima dată. Mi-am dorit toată viața să ajung acolo.

— Și pentru mine e pentru prima dată, oftă bărbatul de la margine, fără să îi dezvăluie motivul acelei excursii atât de îndepărtate.

Grăsunul închise cartea și o băgă în buzunarul cu plasă aflat pe spătarul scaunului din față.

— Avem ceva de zburat. În viitor ne vom teleporta ca-n Star Trek. Engage, spuse și se atinse cu mâna peste insigna imaginară.

— Credeți?

— O, sunt sigur. De fapt, nici nu va fi nevoie. Vom merge acolo cu mintea. Experiența va fi îndestulătoare. Nu vom mai avea nevoie să cărăm după noi carcasele astea greoaie și inutile. Mă rog, cel puțin, în cazul meu, zise grăsunul și se plesni cu palma peste burtă. Condiția umană prezentă e precară, atât din punct de vedere fizic, cât și moral.

— Moral?

— Da. Animalul uman e rău și înclinat spre răutate.

— Oho, m-ați pierdut, zise tipul cu vesta colorată. Omul nu e fundamental rău. Poate deveni. Are libertatea de a alege.

— Nu ați fost atent. Am spus animalul om. Mă refer la acele instincte ancestrale pe care încercăm să le ținem în frâu, să le domesticim. De ce atâta risipă de energie?

Grăsunul se înflăcără. Se răsuci spre tovarășul său de zbor și zise:

— Dacă nu vă deranjează, aș putea să vă explic de ce cred în această teorie evolutivă. Și nu vă ascund că m-ați ajuta enorm. Motivul acestei călătorii e legat de o prezentare pe care va trebui să o susțin în aula Facultății UNAM din Ciudad de Mexico. Aș repeta cu dumneavoastră, dacă nu vă cer prea mult.

— Felicitări! Și despre ce anume veți vorbi, mai exact?

— Despre transumanism. Despre folosirea tehnologiei pentru a modifica și îmbunătăți funcțiile corporale și cognitive ale omului. Despre extinderea abilităților și capacităților noastre dincolo de constrângerile biologice.

— Da, am citit ceva pe tema asta. Ceva cu cipuri care vor face legătura cu creierul. Poate, cine știe, într-un viitor îndepărtat.

— Nicidecum. E mai aproape decât bănuiți. Revoluția a început odată cu primul corp străin pe care l-am acceptat în mine. Uite, zise bărbatul cu însuflețire, 10% din corpul meu conține șuruburi, tije și plăci. Am hernie de disc, fractură de peroneu, implant dentar. Vorbea repede, împroșcând la răstimpuri cu stropi de salivă și, fără să își dea seama, invadase spațiul interlocutorului său. Deja suntem bionici. Nu vedeți? Transplanturi, implanturi, în dinți, în oase, în încheieturi. Am evoluat. Ne transcendem biologia. Suntem demult transumani.

— Ei, nu la asta mă gândisem.

— Corect. Aveți dreptate, dar, ca să ajungem la exportul minții într-un corp artificial, e nevoie să înțelegem și să acceptăm chestii mai mici, cum ar fi un implant. Mă ascultați? Bun. Acum vine partea cea mai tare. Teza mea e despre ceva cu adevărat extraordinar.

Ultima propoziție o zise în șoaptă și privi în jur. Pasagerii nu păreau să asculte conversația lor.

Se fac cinci ani de când am început acest proiect. L-am îmbunătățit și cred că în cel mult doi ani voi reuși să descarc procesele cognitive ale minții umane într-un corp anorganic. Un corp artificial, mecanic, puternic, invincibil și nemuritor. Un corp la care toți vom avea acces. Reproducerea nu va mai fi așa cum o știm. Nu se va mai naște nimeni, și nu va mai muri nimeni.

— Teribil. Cu adevărat înfricoșător! Și când, dar mai ales cum se va realiza, mă rog, transplantul despre care vorbiți?

— Când omul va fi acumulat suficientă informație, dar nu e obligatoriu, căci mintea va evolua în continuare. Cum vă sună până aici?

— Absolut înspăimântător. Dar nu mă băgați în seamă. Eu nu-s decât un amărât de antropolog. Plus că nu înțeleg prea bine toate aceste nebunii tehnologice.

— Aș vrea să vă pot convinge. De ce ziceți că e înspăimântător?

— Nu știu, pentru că simt că ne jucăm de-a Dumnezeu. Prefer incertitudinea unei vieți viitoare unei certitudini reci, programate. Și, hai să zicem că tehnologia ar reuși să reproducă un eu conștient, separat de trup, deși îmi vine greu să cred că acest lucru ar fi posibil, rezultatul nu ar fi supraviețuirea noastră postumă, ci crearea unor simple duplicate. Și prin absurd, dacă mintea noastră ar fi transferată într-un trup mai sănătos sau și mai cinic, într-un stick de memorie, ce am găsi acolo? Niște versiuni. Unele poate identice. Vor transfera informația. Atât. Vom fi doar instanțe ale psihologiei noastre, nicidecum noi. Ce ne definește unicitatea? Sufletul. Unde este el în toată această nebunie?

— Păi, ce nevoie am mai avea de suflet, dacă vom trăi veșnic?

— Doamne sfinte, cine ar vrea așa ceva?

— Toți. Nu vreți să vă faceți bine, când vă îmbolnăviți? Nu vreți să trăiți mai mult, chiar și câteva luni în plus, când medicul v-a diagnosticat cancerul? Nu ați vrea să trăiți de două ori mai mult, de trei ori?

— Suferința e un lucru important în viață. Te învață lecția, apoi dispare. Să calmezi durerea, să vindeci o rană sau să prelungești viața, înțeleg, dar să oprești moartea?

— Hai să nu ne mai ascundem. Toți ne dorim să trăim veșnic. De abia când vom deveni nemuritori, vom fi desăvârșiți cu adevărat. Până atunci, nu facem decât să îndeplinim o sarcină biologică, la fel ca un neuron din creier.

Bărbatul cu vestă colorată nu îl mai asculta. Grăsunul continua să vorbească pe un ton monoton, când însoțitoarea de bord ajunse cu căruciorul în dreptul scaunelor lor. Antropologul luă ceva cu pui și orez, se gândi că după atâtea ore sigur i se va face foame. Prin hublou se vedeau nori negri, luminați la răstimpuri.

— Sunt fulgere. Dar nu vă faceți griji! Sunt absolut inofensive. Avionul se comportă exact ca o cușcă Faraday, îl liniști grăsunul. Dacă e să trăsnească, vor fi atinse extremitățile. Electricitatea se scurge, practic, de-a lungul aeronavei.

Colegul său de zbor se prefăcu că îl ascultă, dând aprobator din cap, dar gândurile îi zburau la Mictlantecuhtli. Închise ochii. În câteva ore vor ateriza. Se simți învăluit de o fericire imensă și adormi. Îl treziră luminile aprinse brusc în cabină și forfota specifică pregătirilor de aterizare. Un gol în stomac îl anunță că avionul începuse deja manevrele de coborâre. Își dezmorți corpul chircit și privi prin hublou. Chiar atunci un fulger de o putere nemaivăzută lovi aeronava care trosni ca un dulap vechi. Luminile se stinseră, iar lumea începu să țipe. Avionul începu să piardă altitudine și să se îndrepte vertiginos cu botul în jos. Închise ochii și nu mai știu nimic.

*

Deschise ochii încet, așa cum făcea mereu când se trezea dintr-un coșmar. Respiră adânc și se asigură că ceea ce vedea era real. Undeva, mai la stânga, îl zări pe grăsun care părea că doarme, învăluit în aceeași plasmă azurie care îi acoperea și lui corpul. Auzi în cap o voce sau mai degrabă un gând care îi îndemna să nu se teamă.

— Bine ați venit în regatul meu! Numele meu este Mictlantecuhtli și sunt Stăpânul Întunericului. Știu că nu semăn foarte bine cu un zeu al vieții așa cum vi-l imaginați voi, oamenii.

— Deci am murit, gândi antropologul.

— Se poate spune și așa, căci nu poți avea una fără alta, mi querido. Cum poți iubi lumina, fără a fi cunoscut întunericul? Iar faptul că ați ajuns aici, confirmă ce v-am spus. Sunt stăpânul Casei Morților. Unii mă știu drept Ixtupec, cel cu chipul spart sau Sextepehua, cel ce presară cenușa, ori Tzontemoc, cel ce pleacă capul. Degeaba le-am spus ce și cum, misionarii spanioli au crezut că Mictlán e infernul, iar eu diavolul. Păi, cu fața asta, ce naiba să crezi? Craniile pot părea înfricoșătoare, dar, după un timp, te obișnuiești cu ele și ai impresia că râd pentru că își arată toți dinții. Ei, însă, și-au imaginat lumea prin religia lor, iar asta a fost o mare greșeală. Căci Mictlán nu e regatul umbrelor, dragii mei, nici loc de pedeapsă, ci pur și simplu locuința morților, ai celor fără de carne.

Să vă mai spun ceva. Vă grăbiți? Ce glumă bună, nu? Mai demult, lumea voastră era nemuritoare. Cam în același mod în care și-o imagina și tovarășul tău de zbor. Dar după o vreme, zeii s-au plictisit să trăiască într-o matrice plictisitoare. Vă dați seama cât de trist era să ai un joc pe al cărui ecran nu apărea niciodată Game Over? Și atunci, Quetzalcóatl a coborât în lumea de dedesubt și și-a aruncat sămânța creatoare asupra unor oase care au dat rod de viață. De atunci păzesc aceste rămășițe și mă îngrijesc să le fac existența mai plăcută celor care îmi calcă pragul. Din punctul meu de vedere, le-a cam luat ceva timp, dar până la urmă au fost de acord că viața nu poate exista fără moarte. Y aqui estoy!

Mictlantecuhtli dispăru, doar ca să reapară în spatele lor, întrupat într-un războinic aztec, cu craniul împodobit de o coroană spectaculoasă din pene de acvilă.

— Ei bine, acum că am făcut prezentările, vă anunț că veți fi primiți în Regatul meu. Ce să vă fac dacă avionul vostru s-a prăbușit aici? Ce este? A, vă uitați la scheletele umblătoare care mișună pe aici? Salut, Marcos! Te-ai văzut cu ai tăi? Ce face Zapata? Scuze, băieți! Așa. Vă mirați că încă aveți carne pe voi? Ei bine, v-ați păstrat corporalitatea pentru că nu sunteți, încă, pregătiți. Prieteni, înainte de a primi odihna eternă și implicit descărnarea trupurilor voastre, va trebui să treceți câteva probe.

— Deci am murit sau n-am murit? Nu prea înțeleg oferta, se încruntă grăsunul și se făcu roșu ca un gogoșar. Ce ne propui? Să devenim niște schelete ambulante și să hălăduim în lumea de dedesubt? Ce se întâmplă dacă nu trecem testul? Sincer, bro, mie îmi place mai mult soarele. Toate vacanțele mi le-am făcut în Grecia. E adevărat, nu sunt credincios, dar nu cred că am atâtea păcate încât să fiu trimis la subsol. Și asta doar pentru că nenorocitul ăla de avion s-a prăbușit undeva prin Tijuana.

— Gândești și tu ca misionarii ăia. Ce nu-ți place aici? Și încă o dată vă zic, nu vă aflați în infern. Dacă nu treceți testul, ei bine, veți dispărea în neant.

— Atunci, dă-i drumul! Nu vreau să trec niciun test. Eu exact așa mi-am imaginat că va fi, jubilă grăsunul.

— Stai, señor! Să vorbească în numele lui, sări ca ars, antropologul. Mai devreme mă convingea că toți vrem să trăim veșnic și acum vrea să dispară în neființă. Eu cred în Dumnezeu. Doar că raiul meu e puțin diferit de ce văd aici. Spui că ăsta nu e infernul, ci o casă a morților. Adică, nu există o judecată? Îi primești pe toți aici, și buni și răi?

— Cei buni vor trece testul. Cei răi, nu.

— Păi dacă știu dinainte, de ce se mai chinuie?

— Tocmai asta e, că nu știu. Hai, că nu prea mai e timp. Vă încumetați, ori ba?

— Putem să ne sfătuim puțin între noi?

— Nu văd de ce nu, dar grăbiți-vă, nu pot ține prea mult deschis portalul către lumea de dincolo. Doar după ce veți fi traversat cele nouă albii ale râului Apanohuacalula, veți fi demni de a intra în Mictlán. Doar sufletele voastre vor pleca în călătorie. Trupurile vor aștepta aici, în piramidă. Dacă sufletul a fost vrednic, corpul se va descărna și scheletul se va trezi la viață. Dacă sufletul va pieri în cele nouă încercări, atunci trupul se va preface în praf și Quetzalcóatl îl va împrăștia în cele patru zări.

— Marfă! zise grăsunul și îl trase deoparte pe antropolog. Uite ce e, continuă el în șoaptă, eu n-am chef să-mi petrec viața, sau în fine, în acest caz, moartea, aici, printre ăștia. Sunt obositori și gălăgioși. O altă cultură. Nu cred că mă voi adapta.

— Nu-s prea diferiți de noi. Cam exagerează cu petrecerile, dar sunt tot sânge latin, ce naiba! Eu zic că tot e mai bine decât să dispărem definitiv în neant. Pe lângă asta, gândește-te la ce aventuri ne așteaptă!

— E tentant, nu zic, dar și ireversibil. Nu cred că odată ce am trecut testul vom putea să ne răzgândim și, atunci, ne vom petrece eternitatea printre oasele astea. Mie nu-mi surâde ideea. În afară de asta, nu mi se pare corect. Noi nu suntem mexicani, de ce n-am murit în credința noastră?

— A, acum ai devenit credincios?

— Nu mă refeream la mine neapărat, dar uite, tu crezi. Ești creștin. Nu ar fi trebuit să te duci în raiul creștinilor? Ce treabă ai tu cu ăștia?

— Nu cred că e după noi, uite-l că vine.

Zeul Morții începu să vorbească.

— Primul test e Apanoayan, unde va trebui să traversați un râu cu un câine fioros, apoi Tepeme Monamictia, unde se ciocnesc munții cap în cap, urmează Iztepetl, muntele de obsidian și în continuare, Cehuecayan, unde totul îngheață, Itzehecáyan, unde suflă vântul de obsidian, Teocoylehualoyan, unde apare jaguarul care devorează inimi, Apanhuiayo, lacul cu apă neagră ca smoala, unde trăiește șopârla Xochitonal. Și, în fine, Chiconauapan, ultima voastră oprire înainte de a ajunge în Mictlán, adică aici.

— Păi, atâta deranj, ca să ne întoarcem în același loc? oftă grăsunul.

— Așa pare, doar că nu toți cei care fac călătoria se opresc aici. Marii războinici mexica, par example, precum și femeile care au murit la naștere, se îndreaptă către locuința Soarelui. Îl vor însoți zilnic, până la amiază. După patru ani se vor transforma în colibri și vor coborî pe pământ pentru a se hrăni cu nectarul florilor. Cei care au murit înecați sau loviți de fulger, vor merge în Tlalocan, un loc al plăcerilor, cu o grădină verde, plină de flori, unde stăpân este zeul Tláloc. Bebelușii care s-au născut morți ori care nu s-au hrănit decât de la sânul mamei se vor duce în Chichihuacuauhco, locul în care crește copacul-doică, plin cu fructe în formă de țâță, de unde micuții vor bea lapte. Iar cei care au decedat de moarte naturală vor veni la mine, indiferent că sunt bărbați, femei, săraci sau bogați. Ne vedem în curând! Adios muchachos!

— Stai! Înseamnă că noi mergem în grădina plăcerilor? Parcă așa am reținut, că noi ne-am înecat, avionul nostru a fost lovit de fulger, zise grăsunul cu entuziasm. Păi, dacă e așa, m-aș băga și eu. Pot să aleg la sfârșit?

Nu mai apucară să audă răspunsul marelui Mictlantecuhtli căci corpurile li se dematerializară în două fuioare de fum.

— Mă simt ciudat, zise antropologul. Parcă mi s-a luat o greutate de pe suflet.

— Cred că plutim sau așa ceva, îl aprobă tovarășul său. Tu mă vezi?

— Nu, dar știu că ești aici.

— Nici eu nu te văd. Și acum ce urmează?

— Nu știu. Cred că va trebui să ne lăsăm pur și simplu purtați de vânt. Ne va duce cu siguranță unde trebuie.

— Ba dimpotrivă! Refuz să mă las purtat așa, în dorul lelei, că vrea mușchii, pardon, osul lui nea Mictlan ăla!

— Curând vom ajunge acolo, vrei, nu vrei, îl temperă antropologul.

— Păi, dacă totul e scris dinainte, ce rost mai are circul ăsta? Pur și simplu refuz să dau aceste probe. Vreau să mă transform în praf! Hei! Mă aude careva? Vreau să mă transform în praf! se revoltă grăsunul.

— Mai înainte îți surâdea ideea cu grădina plăcerilor, de ce vrei să dispari în neant? Nu ești măcar curios să vezi cum e acolo?

Grăsunul simți că antropologul nu mai era cu el. Vru să îl strige pe nume, dar își dădu seama că nu știa cum îl cheamă. Și acum, ce va urma? Se transformase în praf? Fusese deja risipit în cele patru zări de Șarpele cu pene? Nu simțea că nu mai e. Dar nici că e. Pe de altă parte, nu avea niciun reper fizic. Nu vedea nimic în jur, nu auzea, pur și simplu exista. Singur. Oare pentru cât timp? Asta îl sperie de-a binelea. Singura certitudine a existenței sale erau gândurile. Nimic altceva, niciun simț, nicio emoție. Ba da. Frica. O frică teribilă de singurătate. Îi trecu atunci prin minte că, poate, tot ce trăise mai devreme nu fusese decât o halucinație provocată de accident și că de fapt nu murise. Poate că visa. Sau poate avionul se prăbușise și el supraviețuise, dar era într-o comă profundă. Da, asta trebuie să fie, gândi el. Sunt într-un spital. În comă. Se gândi că dacă ar înceta să mai gândească, poate ar pune capăt acelei stări de veghe, poate ar adormi. Chiar, oamenii aflați în comă, dorm sau gândesc? cugetă el. Încercă să nu se mai gândească la nimic. Nu reuși. Se gândea că se gândește să nu se gândească la nimic. Începu să urle:

— Hei! Mă aude cineva? Vreau să dau proba! Mai acordați-mi o șansă! Nu mă lăsați aici, în mintea mea! Pentru numele lui Dumnezeu!

Deschise ochii. În jur pluteau obiecte, haine, bagaje. Câțiva oamenii erau ajutați să urce în bărcile de salvare. Pe deasupra zbura un elicopter roșu al marinei militare pe care scria Estado de Mexico. Undeva în stânga zări o vestă colorată. Un râu de emoție îi năvăli în piept, îi încinse inima cu un cordon de foc și lacrimi începură să-i curgă pe obraji.

*

Marea de catran părea liniștită, iar luna se ivise mare și galbenă pe cer. Curând, răpus de oboseală, antropologul adormi. Îl trezi din somn un urlet teribil, așa cum nu îi mai fusese dat să audă vreodată. Vremea se schimbase și ea. Vântul începu să sufle cu putere, iar norii ascunseseră discul de aur al lunii. Văzu un stol de umbre cum urcă în devălmășie pe coverta caravelei care se balansa amenințător pe întinderea neagră. O ceață grea cădea în valuri peste capetele lor, iar liniștea ce se lăsase sporea amintirea acelui strigăt neomenesc, venit parcă din măruntaiele oceanului de obsidian.

— E Apanoyan, señor, câinele infernului, zise un bărbat înalt și deșirat, cu mâini noduroase și fața plină de cicatrici, scăldată de lumina lunii. Eu sunt Cortez. Acesta este începutul.