Despre trubaduri se spune că sunt inventatorii amorului curtenesc. Dacă această imagine a rămas impregnată în epistemologia tradițională din generație în generație, totuși, nu putem să reducem această imagine a creatorilor lirismului modern din secolele al XII-lea și al XIII-lea la simpli poeți năuci sau la saltimbanci banali, care îngenunchează înaintea doamnelor lor. În acest sens, pentru a ne fixa o imagine clară a poetului medieval prin excelență este necesar să facem o distincție clară între trubadur și jongler. În sensul strict al termenului, întrucât practica admite multe confuzii între unul și celălalt, primul se opune celui de-al doilea precum autorul față de interpret: trubadurul fiind autorul, compozitorul; jonglerul executând ceea ce a "creat" celălalt.[1]

Jonglerului i s-ar potrivi, într-o manieră mai puțin eronată, imaginea stereotipă a unui artist mereu pe drumuri și, în majoritatea cazurilor, nevoiaș sau cu condiție nu la fel de bună ca cea a trubadurului senior. În ceea ce-l privește pe menestrel, căci el nu poate lipsi din această categorie și, implicit, din această epocă, el este un jongler ce are o slujbă cu caracter permanent, adică facem din serviciul unei curți sau al unui suzeran.

Profesiunea de artist liric, fie că vorbim de jongleri sau de omologii lor feminini jongleresses, a fost una dintre activitățile diferite pe care le exercitau saltimbanci: descendenți direcți ai mimilor latini, erau niște histrioni buni la toate, muzicanți, fără îndoială, dar și comedianți de bâlci, saltimbanci, făcând fel de fel de acrobații ori scamatorii, păpușari sau dresori de animale (prostituându-se la nevoie).[2] Este necesar să înțelegem că, fie că vrem sau nu, acești histrioni au păstrat încă vie tradiția romană; "cântecele lor", "versurile lor" răsunând puternic în timpul evului mediu.

Bineînțeles, ca și modelul mimilor latini, această profesiune de artist liric nu a fost bine văzută de oamenii cinstiți și, mai ales, de clerici, care enumerând păcatele fiecărei categorii sociale, prezintă treptele unei ierarhii descendente, pornind de la împărați, baroni, cavaleri și așa mai departe; în viziunea lor clericală sumbră mai jos de jongleri nu pot fi puse decât femeile. Dar să lăsăm deoparte aceste prejudecăți și să revenim la trubadurii noștri.

E adevărat că granița dintre trubadur și jongler nu a fost întotdeauna de neîntrecut, nu a fost impenetrabilă. Așa cum fiecare gramatică admite excepții și în "gramatica trubadurească", metaforic vorbind, întâlnim un număr de jongleri care se numără printre trubaduri – și uneori printre cei mai celebri, cum este cazul celor doi gasconi, Cercamon (un pseudonim destul de transparent: "Cutreieră-lumea") și ucenicul său Marcabrun, un copil găsit care s-a numit inițial "Pâine-pierdută". De asemenea, s-a întâmplat ca unii dintre trubaduri să rupă convențiile și să înceapă să-și interpreteze singuri compozițiile. Deși au depășit, într-un fel sau altul, convențiile inițiale, trubadurii nu au reușit întotdeauna, dacă luăm în considerare satirele, să dea dovadă de profesionalism: de exemplu, Pierre d’Auvergne a satirizat doisprezece dintre ei, înainte de a vorbi și despre el însuși ca fiind al treisprezecelea, în poemul Chantarai d’aquestz trobadors ("Voi cânta despre acei trubaduri").[3]

În pofida acestor confuzii, a acestor "bariere rupte", cele două facțiuni (adică trubadur și jongler) se deosebesc foarte bine una de cealaltă: adesea, în acele versuri care încheie cântecul sau în închinare, trubadurii menționează numele jonglerului care va reprezenta pentru ei interpret, mesager și, ceea ce am numi noi astăzi, press-agent. Jonglerii au devenit, mai mult sau mai puțin, un fel de "auxiliari" ai trubadurilor: trubadurii, mari seniori (cum este originea multora dintre ei), le-au încredințat sarcina de a le interpreta compozițiile; rolul lor a crescut sau, mai degrabă, a alimentat gustul pentru poezie și, implicit, pentru arta poetică (chiar dacă vorbim despre "artă poetică" in statu nascendi). În altă ordine de idei, gustul pentru lucrurile spiritului renaște, iar în timp ce clericii se aplică unei munci mai conștiincioase de copiere și de gramatică, oamenii cu un geniu mai lumesc exersează în finețea unei arte mai subtile și mai strălucitoare: cultivă muzica și poezia.

Rolul acestor două clase, trubaduri și jongleri, fiind foarte bine delimitate și definite nu a prezentat niciun motiv pentru a da naștere unei posibile rivalități. Profesiunea de jongler presupune anumite calități: o memorie fidelă și un talent deosebit de a cânta la instrumente. E necesar să admitem aici că anumiți trubaduri, în majoritatea cazurilor, aveau un interpret permanent; cel al lui Bertrand de Born se numea Papiol (l-a pomenit de zece ori, deși a mai avut și alții, precum Guillaume ori Mailoli) – și uneori nu era ceva ieșit din comun sau nemaipomenit să vezi un jongler urcând la rangul de trubadur, cum este cazul lui Pistoleta ("Scrisorică", "Răvaș de dragoste"), interpretul lui Arnaud de Mareuil; iată ce se spune despre el:

"Pistoleta a fost cântărețul Seniorului Arnaud de Mareuil și era din Provența. Și apoi a devenit trubadur și a făcut cântece cu melodii plăcute și a fost protejat de oamenii de vază... Apoi și-a luat nevastă din Marsilia și s-a făcut negustor și s-a îmbogățit și a încetat să mai umble pe la curți".[4]

Interpretând compozițiile "maestrului" său (la început putem spune, convențional, că Pistoleta era un soi de discipol), i s-a dezvoltat gustul pentru poezie sau, mai precis, pentru creație care îmbinată cu pregătirea sa de jongler și cunoștințele despre arta și tehnica trubadurilor, i-au facilitat trecerea de la gradul de jongler la cel de trubadur.

În societatea "exotică" a evului mediu trubaduresc, pornind de la afirmațiile anterioare, trubadurii și jonglerii erau în contact permanent; ei (trubadurii) erau maeștri, iar ceilalți (jonglerii) discipoli. Fără îndoială, se poate presupune că în epoca lor de aur au existat anumite distincții între cele două "clase". Dar cât a durat această distincție? Și cine le-ar putea întreține? Probabil, dacă au existat, nu erau foarte clare și s-au evaporat destul de repede. Prin urmare, confuzia dintre trubaduri și jongleri a început destul de repede, adică odată ce poezia și, implicit, gustul pentru arta poetică a crescut rapid.

Poate că aceste confuzi, dintre care unele, în opinia noastră, pot exista și astăzi, în timpul numeroaselor teorii și studii despre trubaduri, nu ar fi existat dacă nu ar fi apărut "excepțiile" din "gramatica trubadurească" și dacă rolul jonglerului ar fi rămas neclintit, adică cel de la începutul poeziei trubadurilor, cel de "auxiliar" al făuritorului.

[1] Cf. Henri-Irénée Marrou, Trubadurii, Editura Univers, 1983, București, p. 9.

[2] Cf. Ibidem.

[3] Cf. Ibidem, p. 10.

[4] Ibidem.