Cum îți construiești personajele din roman? Atunci când începi un roman, ai deja în minte ce fel de personaje vei avea sau se "construiesc" treptat, pe măsură ce se desfășoară evenimentele? (Răzvan Idriceanu)

În general, pornesc la drum doar cu personajul principal creionat. Celelalte personaje îmi sunt livrate la tombola întâmplărilor. Important este să am prima cărămidă din fundație, care-mi devine busolă.

Cum intri în starea creativă, de scris? Scrii organizat, cu program, zilnic? Sau doar atunci când ești inspirat, când încep frazele să "îți sune" în minte? (Simona Scarlat)

Am căutat mereu să scriu militărește, cu program, fiindcă romanul cere o disciplină de robot, capacitatea de-a bălti în timpi morți. Trebuie să creezi în jurul minții un ecosistem etanș ca să poți rămâne în acea lume ficțională, ferind-o de intruziunile vieții de zi cu zi – facturile, stresul jobului, problemele de familie, orgoliile scriitoricești, toxinele vanității, celelalte hobby-uri etc. Nu-i o "dietă" mintală ușor de ținut.

Crezi că succesul unui scriitor ține mai mult de șansă decât de talent? Și cât de mult contează echipa editorială din care face parte? (Narcis Amariei)

Uite, eu mă număr printre "retrograzii" care pun talentul în vârful lanțului trofic din viața unui scriitor. Dar, până la 37 de ani, realitatea mi-a demonstrat de atâtea ori că talentul nu-i suficient. Destinul unei cărți este un organism mult prea complex pentru a se baza doar pe latura creatoare spectaculoasă a unui scriitor. Din momentul în care a fost publicată, o carte pătrunde într-o rețea turbulentă de factori relaționali. De la regulile mai mult sau mai puțin necruțătoare ale pieței editoriale și până la listele negre ale scriitorilor. Trebuie să driblezi cu dibăcie politicianistă printre jaloane. Ce vreau să zic este că, da, ai nevoie de scutul și combustibilul unui PR, da, contează pe cine știi, da, contează din ce grup faci parte, da, contează dacă ești uns cu toate alifiile, oricât de urât ar suna toate astea. Altfel spus, tacticile de supraviețuire printre "intrigile de palat" tind să răpească talentului reflectorul de superstar în literaturile mici, cum este a noastră. Căci, aidoma oricărui câmp social, vorbim în primul rând de relații de putere. Adică: politică. Când nu exista social media, care a dus la psihoza autopromovării, enclavizând și mai abitir dinamicele generaționale ale literaturii, foloseam reacția criticii pentru a ne mângâia diverse frustrări axiologice. Acum nu mai avem nici măcar așa ceva, ci suntem la cheremul unei existențe publice crepusculare în care trebuie să cârpim deficitul de noimă socială al scriitorului cu un surplus agresiv de realitate virtuală. Rezultatul? Ceva pilduitor de ridicol. Câtă propulsie are la ora actuală o carte dopată pe rețelele de socializare? Nu cred că agitația comercială din jurul unui roman-vedetă reușește să-l țină în atenția publică mai mult de o lună. Apoi: se evaporă ca fumul unui băț de chibrit. Nici măcar Cărtărescu nu poate doborî acest mutant al attention span-ului.

Cum și când îți proiectezi finalul unui roman? Altfel spus, când știi că trebuie să te apropii de final și cum îți stabilești acest final? (Alexandra Ruscanu)

Finalul romanului îl gândesc abia la... final. Când știu că am ajuns la final? Când nu mai pot trage de intrigă, când firul e atât de întins, încât pare că se va rupe.

Ce crezi că se va întâmpla în literatură în următorul deceniu? (Ciprian Handru)

Ca să afli când se pune la cale o invazie armată, ai la dispoziție servicii de informații, imagini din satelit. Când vine vorba de literatură... ei bine, n-ai la dispoziție nimic precis. De la pandemie încoace, am rămas cu un "tic": mi-e groază să mă gândesc fie și la un an distanță în viitor. Bunăoară, dacă te uiți acum la câtă proză românească contemporană se publică la noi, la stadiul colecțiilor dedicate prozei RO, vei observa că 80% din producție pare trasă pe linie moartă. Ok, lăsăm deoparte șlagărul că scriitorul român nu se vinde, bla, bla, bla... Cum va fi peste zece ani? Întrebarea asta implică o viermuială de factori atât de volatili, încât nici cel mai zelos "părerolog" nu poate emite un pariu năstrușnic pe tema asta.

Crezi că romanele tale se încadrează în sfera balcanismului estetic? Cum l-ai defini și ce particularități are în scrisul tău? Cu ce autor contemporan (indiferent de spațiul cultural) te simți în aceeași barcă a scriiturii? (Cristina Bogdan)

Depinde cum definim acest balcanism estetic. Dacă îl privim prin lupa universalismului eurocentric, atunci accentul pică pe dinamismul exotic. Dacă îl privim din perspectiva realităților românești, atunci nu-i decât un potpuriu de elemente pitorești la ordinea zilei. În scrisul meu, acest balcanism estetic s-ar traduce printr-o atenție la limita reveriei alocate identităților exotice, realităților geopolitice reziduale și topografiilor abandonului. De-aia romanele mele sunt dependente de peisaje, de delimitări imobiliare și teritoriale. Cu ce autor contemporan mă simt afin? De exemplu, stilistic, "Salamandre" pare a se înrudi cu "Banca de rezerve" al lui Rui Zink.

Ce înseamnă pentru tine proiectul "Niște unii"? De ce filmezi și, dacă există un scop final, care este el? (Ligia Pârvulescu)

Ce înseamnă pentru mine proiectul "Niște unii"? E tot o excrescență a universului meu literar. Urbexul folosește același ingredient ațâțător pe care-l găsim și-n ficțiunile open world tip "Fallout": accesarea unei istorii alternative. Explorarea ruinelor îmi oferă un drog al nostalgiei, o neo-copilărie. Trecutul e AICI și ACUM și poate fi accesat păcălind un paznic, strecurându-te printr-o canalizare sau sărind un gard. În ultimii ani, antropologia debarasării, care are legătură cu locurile abandonate, și-a luat tot mai multă voltă în SUA. Și are ca obiect de studiu cultura gunoiului, punându-și o întrebare de bun-simț: cât gunoi se află în gunoiul pe care-l producem și cât la sută lucruri de importanță arheologică pentru trecutul recent?

Ce urmărim cu proiectul "Niște unii"? Să conservăm video diverse locuri cu încărcătură memorială "neoficială" (cum ar fi platformele industriale) care sunt amenințate de propagarea non-locurilor. Non-locurile au fost teoretizate de antropologul Marc Augé și se referă la acele spații antropologice de tranziție în care oamenii rămân anonimi, cum ar fi mallurile, autostrăzile, aeroporturile. În accepțiunea lui Augé, aceste spații nu au o semnificație suficientă pentru a fi considerate "locuri" din punct de vedere antropologic; altfel spus, omul nu stabilește cu ele o mitologie a intimității, cum se întâmplă cu casa bunicilor sau cu terenul de fotbal de lângă bloc sau cu cartierele muncitorești construite în jurul unei fabrici.