Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi, Humanitas, 2017

Anii ’90. Periferia Craiovei, în lunca Jiului. Familii monoparentale. Aceasta este scena pe care niște adolescenți își trăiesc periculos prezentul, aplicând legile nescrise ale supraviețuirii și trăind mirajul exilului, cu ochii minții sau din istorisiri voit exagerate.

Povestea lui Pisică, puștiul de 13-14 ani, se derulează, asemeni clișeelor cinematografice, la marginea unui oraș populat de interlopi, bișnițari, "ginitori, tablagii, gușteri, mardeiași, cocalari, șmenari" și contrabandiști care se folosesc de copii, pentru a captura păsări sălbatice: mugurari, sticleți, grauri, scatii, coțofene, pupeze, ulii, gaițe sau ciocârlii. Apoi, prin intermediari, păsările sunt vândute pe bani grei la restaurantele de lux din Italia. Aparent nu suferă nimeni, toți au ceva de câștigat, chiar dacă cei mai expuși, copiii-vânători, s-au săturat "și de baltă, și de câmp, și de ciulinii pufoși, și de bulbii vineții și otrăvitori ai buruienilor, și de aerul îmbâcsit, și de păsări."

Adolescentul, în maniera lui Holden Caulfield, eroul lui Salinger din De veghe în lanul de secară, filtrează prin propria sensibilitate evenimentele care îi articulează existența și care îi accelerează maturizarea, odată cu intrarea într-o gașcă aflată la limita legii. Sunt surprinse toate etapele evoluției personajului, de la solitudinea inițială, nevoia de acceptare, primele fapte, sentimentul de vinovăție, dorința de a lăsa totuși o impresie bună, până la pedepsirea celor mai slabi, alegere care generează, inevitabil, regrete.

Când scenele devin prea emoționale, autorul dilată cadrul, mutând atenția de pe erou, pe context, pentru că într-o lume abrutizată, în care facultatea de a simți este semn al vulnerabilității, cel mai potrivit este să îți camuflezi fragilitatea.

Singuratic, trăind în absența figurii paterne, a cărei reprezentare se regăsește doar în câteva amintiri disparate și într-o fotografie veche, cu o mamă care își împarte viața cu un alt bărbat, pe care puștiul îl detestă și cu o soră care este "badantă" în Italia, Pisică are sentimentul eșecului familiei sale, așa că este atras din ce în ce mai mult de gașca al cărei lider carismatic și rebel este Edi: "știam de la mama că n-avea părinți, n-am priceput cum venea treaba asta, m-am gândit numai că ce bine era de el, că putea să stea cât voia pe-afară, să mănânce când voia, să nu doarmă după-masa și mi-era un pic ciudă pe el, că n-avea nicio treabă, dar maică-mea mi-a zis că-s un prost, că era rău să fii ca el, că Edi era golan ca taică-su, care înfundase pușcăria, iar maica-sa fugise cu altul. Și când am întrebat-o ce-a făcut taică-su de-a ajuns după gratii, maică-mea, bineînteles, n-a vrut să-mi spună și după aia eu, când am ajuns prieten cu Edi, nu l-am întrebat, pentru că mi s-a părut o chestie aiurea și nu am vrut să-l oftic."

În afară de gașcă, visul tuturor se îndreaptă spre Italia, promisiunea unei vieți îndestulate și locul de evadare din lume marginală, lipsită de perspective, în care mizeria se adâncea tot mai mult. Însă, până când aveau să capete curajul sau documentele care să le permită plecarea, Edi, Pisică, Tobă, gemenii Mânzu sau Tomi Țiganu braconau păsări, făcând capcane, încordându-și simțurile în arșița nesfârșită a verii și așteptând, fără a înțelege cu adevărat ce rost avea tot acest efort.

Atunci când nu mergeau în luncă, nu se băteau sau nu se certau cu cei care le furau păsările, adolescenții își făceau veacul în cartier, "pe unde se învârt șuții și pasează telefoane și gps-uri de la italieni, de la nemți, hoții de mâna a doua, care sparg depozitele de mașini cu barosul și aduc anvelope și aparatură de bord, iau tot ce le cade sub mână într-o singură noapte și descarcă în târg, la Romanești, unde se vinde numai pe șestache."

După o suită de întâmplări traumatizante, necesare totuși formării individului, romanul se încheie cu ziua în care Pisică merge să își ridice buletinul, actul care îi va permite libertatea de mișcare pe care gândurile lui o doresc și, totodată, o resping. Nu se știe în ce măsură se va îndrepta și el pe tărâmul făgăduinței, acolo unde se spune că Tavi, fiul lui Tuică, ar fi fost spulberat de tren în apropiere de Brescia și de unde Edi și florăreasa cu care se iubea, Larisa, se întorseseră distruși, după ce cunoscuseră realitatea absconsă a prostituției, a răfuielilor, a hoției și a spaimei de carabinieri, realitate pe care cei mai mulți, la intoarcerea în țară, o camuflau în bani, mașini scumpe și saci cu haine.

Adevărul este că, într-o lume a valorilor inversate, este greu să mai înțelegi cine este victima și cine este călăul. Tocmai de aceea, fragmentul de mai jos ar putea fi considerat o punere în abis care ar trebui să decodifice întreg constructul narativ, fiindcă cerul oglindit în apă permite o schimbare a rolurilor, atrăgând însăși ființa umană în captivitate: "Am legat cu sfori două coțofene și le-am dat drumul în văzduh. Păsările se învârteau prin sineala tulbure a cerului ca niște pești în apă, dacă ai fi răsturnat cerul și pământul. Aveam impresia că (…) altcineva trăgea sforile…"