Mă duc în bucătărie, îi pregătesc prânzul fiului meu. Trebuie să deschid o discuție, îmi spun trebăluind, nu pot amâna la nesfârșit. Vine, se așază, începe să mănânce, îmi simte încordarea, se uită la mine și spune: "Hai dă-i drumul". Încep o explicație penibilă despre responsabilitate, despre felul greu în care am trăit noi, cei veniți de la sate, despre eroismul nostru de a răzbi. Învârte furculița în farfurie și zice: "Am mai auzit asta de câteva mii de ori, dar nu am cu ce vă decora. Și nici nu meritați. De ce n-ați găsit o soluție mai simplă?" Mă uit la el ca plesnită în cap. Tânărul are dreptate. De ce nu am găsit o soluție mai simplă? Mingea este în terenul lui. Stau, mă gândesc, nu găsesc nimic de contrapus. Sunt din ce în ce mai stingherită și totuși trebuie să dezlegăm odată calul de la gard. "Trebuie să vorbim", spun abrupt. "Să vorbim" spune el senin. Altădată mă amână, nu are răbdare, răspunde anapoda, se alintă, mă trimite în derizoriu. Ne așezăm turcește pe covorul din cameră, față în față. "Ca niște beligeranți", spune el. Sunt tensionată, îmi caut cuvintele, ideile, dar capul mi s-a golit dintr-odată. Îl văd cum savurează victoria. Încă o minge în terenul lui. Chiar mă bucur. Știu că voi pierde acest examen și îi citesc victoria în strălucirea ochilor. Mă încăpățânez. "Sunt îngrijorată". "De ce?" "Nu ai un rost...". "Cum să nu, sunt băiatul tău". "Va trebui să lucrezi". "De ce e obligatoriu?" "Fiindcă ai nevoie de bani". "Nu am nevoie de bani". "Noi nu vom trăi veșnic". "Știu, dar de ce să ne gândim la asta acum?" "Fiecare om trebuie să trăiască odată și odată pe cont propriu". "Îți pare rău că-mi dai de mâncare?". Mă doare, șantajează, dar poate să o facă. Nu e bine pusă problema. "Vreau să înțelegi că sunt tineri care pleacă de acasă la paisprezece ani, îi sprijină părinții, dar încă de atunci trebuie să se gândească ce mănâncă, unde dorm, ce pun pe ei". "Am mai auzit asta și știu și că tata a umblat la mieii colectivului în vacanțele din timpul liceului, știu că a mâncat o lebeniță de cinci kilograme ca să tragă la cântar pentru un examen medical, pentru admiterea la o școală profesională, știu... dar v-am spus că nu vă pot și nici nu vreau să vă premiez. A fost alegerea voastră, iar pentru cei care pleacă de acasă, e ghinionul lor". "E mai bine să nu faci nimic?" Simt că mă înfurii, fac gafe, îi dau apă la moară, îl ajut să fie rău. "Când n-o să mai fim, din ce o să trăiești?" "Din afaceri ilegale". "O să ajungi la pușcărie". "Și acolo trăiesc oameni". "Îți pierzi libertatea". "Voi considerați că sunteți liberi? Nu aveți cu ce merge până la bunicul, de câte ori vreți". "E o diferență". "Care?" "De confort". "Nu mă interesează confortul". Strânge cercul în jurul meu. Emoția și neputința mă strânge de gât.

"Trebuie să vorbim serios". "Dar acum ce facem?". "Spune-mi ce te interesează?". "Să-l citesc în întregime pe Aristotel". "Și de ce n-o faci?". "Fiindcă există doar o cincime din opera lui". "Ai probleme psihice". "Am și încă foarte mari". "Trebuie să mergi la doctor". "Știu care mi-e leacul", "Care?" "Prozacul". Ce este prozacul? Medicamentul indicat de Fukuyama în Sfârșitul Istoriei pentru cei care vor să schimbe lumea. Inhibă centrii răspunzători pentru inovație și neliniște socială. Cu prozac transformi oamenii în mașini fericite și declari sfârșitul istoriei". "Trebuie să vorbim serios". "Dar vorbim serios". Încep să plâng. Se agită, se enervează și strigă la mine: "să nu-mi faci asta". Plâng amarnic. Se apropie de mine. Mă mângâie pe creștet și spune cu sfâșiere în glas. "Tu nu înțelegi că m-am simțit întotdeauna diferit față de ceilalți, că nu pot trăi cum trăiesc ceilalți, că nu-mi spune nimic o carieră, că nu mă interesează să mă însor, să fac copii. Că lumea în care trăim e o porcărie. Că există și altfel de soluții. Cei care fură, omoară și mint au toate motivele să o facă. Și sunt îndreptățiți să o facă. Până când doar în numele statului este legitim să fim furați, uciși, mințiți? Tu nu înțelegi că vreau să fiu fericit, dar nu pot? Tu nu înțelegi că viața pentru mine este ca o zgârietură în cerul gurii care mă doare îngrozitor de fiecare dată când o ating cu limba și nu pot să nu o ating? Eu nu vorbesc de sinucidere ca de o alternativă sau ca de o alegere, eu vorbesc de sinucidere ca de un lucru firesc, ca de ceva chiar plăcut, de ce nu te poți sinucide ca și cum ai bea o cafea? Cobain avea dreptate în sensul acesta. Sinuciderea trebuie privită ca un lucru firesc."

Am încetat să mai plâng. Mă doare fiecare milimetru din trup.