Revistă print și online

Dimineața călătorului

Într-o dimineață de iulie m-am trezit cu presentimentul unei vieți noi. Am privit pe fereastră și totul arăta altfel. Nu recunoșteam strada, dar de bună seamă era una dintre cele mai circulate, plină de mulțimi de oameni forfotind în toate direcțiile și de tot soiul de vehicule ciudate. Hainele tuturor trecătorilor păreau împrumutate de la un teatru sau făcute la comandă, iar croitorul nu era tocmai zdravăn la cap. Am tresărit văzând o oglindă într-un colț al camerei. Nu-mi aminteam să fi avut o asemenea oglindă ovală, cu ramă filigranată. M-am apropiat de ea și, spre mirarea mea, n-am văzut nimic, de parcă n-aș fi existat. M-am sprijinit de perete cu o mână și întinzând brațul, am observat că eram îmbrăcat și mai caraghios decât oamenii de afară. Purtam o cămașă de noapte albă, de mătase, cu multe dantele și panglici. Pe marginea mânecii era o picătură de sânge, iar în clipa aceea am priceput totul. O sete uriașă m-a cuprins, urmată de o foame și mai necruțătoare.

M-am apropiat din nou de fereastră și mi-au sărit iarăși în ochi gâturile albe și lungi ale unor tinere fete, ieșite la plimbare însoțite de guvernante. Am dat să mă îndrept spre bucătărie, dar nimic nu mai era ca în ajun. Nu mă aflam la mine acasă. Măcar de-aș găsi o oglindă, să aflu cine sunt! În cele din urmă, am împins o ușă, intrând într-o cameră foarte slab luminată, în mijlocul căreia se afla un dulap masiv, de o formă neobișnuită, așezat pe orizontală. Era cât un stat de om și destul de îngust, și cu toate că avea uși, nu părea încuiat. Eram tot mai sleit de foame și de sete, dar am reușit să-l deschid cu ușurință. Înăuntru era un sicriu fără capac, iar după forma lințoliului, răscolit pe alocuri, era clar că fusese ocupat pe timpul nopții. O bănuială mi-a dat târcoale, dar am căutat să alung gândul odios. Setea mi se întețea mai mult decât foamea și începusem acum să aud fiecare zgomot din stradă distinct, de parcă aș fi avut zeci de perechi de urechi, iar nu una. Toate simțurile mele se ascuțeau din ce în ce mai tare. Lumina zilei mi se părea tot mai orbitoare, nările îmi erau invadate de parfumuri amestecate cu arome de brutărie și duhori de canal. Mi-am pus mâna la piept, fără să aud nicio bătaie. Priveam în gol mulțimea de oameni ce se perinda pe stradă, iar un fior îmbătător îmi umbla printre tâmple. Deodată, m-a cotropit o muzică suavă și eram convins că doar eu o pot auzi. Nu se auzea dintr-o cameră alăturată, din imobil sau de afară. Muzica răsuna chiar din mine. O rază de soare a săgetat o ramă de pe noptieră și, apropiindu-mă să privesc fotografia, am rămas înlemnit. Mi-am adus aminte totul. Femeia din poză era ființa pe care o căutam de secole întregi. Pentru ea străbătusem spațiul și timpul, ascunzându-mă ziua de oameni, doar spre a-i ataca noaptea și a mă hrăni cu sângele lor. Îmi puteam pierde urma prefăcându-mă într-o pulbere luminoasă, iar la apusul soarelui, putem pătrunde în gândurile persoanei din al cărei sânge mă înfruptasem. O mulțime de gânduri m-au năpădit, ca și cum tocmai m-aș fi trezit dintr-o stare prelungită de agonie. Îmi era foarte clar ce am de făcut: în acest oraș necunoscut, aruncat într-un moment incert al istoriei, trebuia cu orice preț s-o găsesc pe femeia în care s-a reîncarnat iubita

Ana IONESEI

Ana Ionesei (n. 1983, Iași) a absolvit Filosofia și masterul de literatură comparată "Istoria imaginilor – Istoria ideilor" la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Volumul de versuri Maldororiana este câștigătorul concursului de debut al editurii Adenium (prima ediție, 2013) și al premiului pentru debut "Aurel Leon" oferit de Ziarul de Iași (ediția a XI-a, 2014). Au urmat Haz de hazard (Adenium, Iași, 2017) și Teatrul anatomic (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018). A publicat cronici, eseuri și traduceri de poezie în diverse reviste culturale.