Revistă print și online
Am alergat la ai mei. Nu am mers, am alergat. Era cald, era puțin după prânz, era o zi ca de vară. Puțini din cei de pe stradă erau cu veste subțiri, nu aveau căciuli pe cap, am văzut și femei în fustă și fără ciorapi. Era o zi stranie, în mod clar. Parcă eram în aprilie, parcă urma să vină primăvara cu energia aceea de mugure care vrea sex și iubire, la un loc. Ai mei nu erau, am deschis singur, și mă învârteam prin casă. Am încercat să prind europa, dar nu am reușit, taică-miu era un as, mie nu-mi ieșea, mai mult mă enervam să disting două-trei vorbe între pocnituri și fâșâieli care păreau a fi glasul unor fantome. Am deschis televizorul, normal purici, mai era până la șapte, nu știu ce speram. Am încercat să citesc. Din întâmplare mi-a picat în mână Ciuma lui Camus. Astăzi am ucis un om, primul rând, și m-am cutremurat. Eu răsalaltăieri am ucis un om. Și sunt la fel de cinic, la fel de departe de moartea pe care am adus-o. Sunt un animal? Sunt lipsit de conștiință? Sau lipsa dovezii că am omorât un om e de-ajuns ca să nu fiu și nici ca să mă consider un ucigaș? Un mincinos căruia nu i se descoperă minciuna nu este un mincinos. Un criminal nu este un criminal dacă nu există un cadavru. Tonele de ciment impenetrabil peste minciuni sau peste cadavre te fac un cetățean onest. Dacă doar tu, doar tu și numai tu știi adevărul, ești un înger. Nimeni nu știe nimic, ești un înger.
Am pus mâna pe telefon, și primul număr care mi-a venit în minte era al Iuliei. Nu o mai sunasem de doi ani, dar tot numărul ei mi-a venit în minte, prea mulți de opt, optul magic care mă umplea de emoție când discul se rotea încet, încet, și nu mai ajungea în poziția inițială ca să mai formez încă o dată optul acela care nu aluneca decât încet, încet. Nu o mai iubeam, dar emoția de a o suna, de a forma același număr pe care nu puteam să-l uit, 44.38.88, m-a teleportat în trupul efervescent, îndurerat și vesel în același timp, al unui adolescent întârziat care, cu un nod în gât, forma numărul iubitei lui. Nu a răspuns nimeni, și am stat minute întregi ascultând țârâitul telefonului care se transformase într-o voce de om bolonav care cere apă. Am ascultat țârâitul telefonului și eram pe holul acela rece, cu ciment pe jos, cimentul spart în care mă uitam, eram pe holul garnizoanei în care reușisem să mă strecor la telefon și sunam și sunam și Iulia nu-mi răspundea și tot pieptul meu era răvășit de o durere sufocantă, mintea mea era plină de ură și duioșie, și-mi venea să mă izbesc cu capul de cimentul acela pentru a elibera presiunea din celulele mele, îmi venea să sar gardul unității pentru a afla adevărul, dar trebuia să-l sar cu o pușcă după mine ca să-mi fac dreptate și ca să-l pedepsesc pe nemernicul care mi-o furase, în timp ce eu așteptam ca optul să ajungă la loc, prea mult timp, mult prea mult timp, de-ajuns ca să-mi fie furată Iulia.
Dan Pleșa