Revistă print și online

Verbe. 24. Macaraua-undiță

Pe fereastra înaltă a bucătăriei am o priveliște care rezumă bine de tot orașul ăsta. Blocul vecin de nouă etaje, cenușiu, cu termopane de culori diferite și balcoane care căscate, care închise ermetic. În stânga, peste bulevard, e o veche zonă industrială și un parc nou, cu verdeață puțină. Pe aceeași parte, la vreun kilometru distanță, mallul înconjurat de câteva turnuri de birouri. Între ele, o macara înaltă care pare o undiță uriașă.

Din poziția mea incomodă, întors într-o parte spre geam, cu un picior întins pe sub masă, în direcția opusă, nu văd traficul de pe bulevard. Aud huruitul motoarelor, zvâcnetul ascuțit al ambulanțelor și fâșâitul tramvaielor.

Și, dintr-o dată, macaraua-undiță prinde a se deșira iar cârligul ei agață blocul vecin. Pereții se ridică precum o cutie și norul de praf care se bulucește îmi arată că nu visez. Prea multe detalii, prea exacte. Văd tencuiala crăpată, fisurile din fațada trasă în sus, ramele ferestrelor care se strâmbă. Chiar și așa, pereții exteriori se ridică și mi se dezvăluie scene împărțite pe nouă niveluri, cu decoruri și lumini.

Văd figurine-actori care gătesc, se joacă pe calculator, dau cu mopul, fac dragoste pe canapea. Detaliile sunt nesfârșite. Le disting expresia de pe chipuri, pumnii încordați, bulbucii din oalele aflate pe aragaz. Și mai în detaliu: mucegaiul adunat în vreun colț de perete și izul lui de piață de pește îndepărtată, miros de putreziciune spălată cu clor pe care-l poartă o rafală mai îndrăcită de vânt.

Sticla de pe blocurile turn, din depărtare, cârâie. Se ridică și văd sute de angajați la birourile lor, repetând la nesfârșit sarcini care implică cifre, calcule, operații, scăderi și adunări, niciodată oameni.

Îmi văd viața replicată de o sută, de o mie de ori, de sute la puterea milioane. Sarcini, proiecte, drumuri, mici răgazuri, plăceri uzate de cât de des sunt repetate. Sentimente rașchetate, fără strălucire. Liste de cumpărături, meniuri, caserole murdare. Așternuturi de pat boțite. Piramide întregi din hârtie igienică.

În macaraua-undiță ghicesc un operator care hăhăie în surdină în timp ce-mi sfâșie poleiala de pe fiecare zi a vieții. Un mizantrop cu o privire în care sclipește invitația sumbră. Ce mă separă de nebunie? O coajă de ou care poate pocni în orice moment. Asta-i viața. O serie de repetiții, în timp ce mucegaiul se întinde, tăcut, pe pereți. Nu mai bine crăpi tu coaja aia nenorocită atunci când decizi?

Am amorțit și mă ridic. Deschid fereastra. Și-acum urmează partea cea mai importantă. Repetiția supremă, sarcina care se clonează de la o zi la alta. Umplu cu apă recipientul metalic, adaug pulberea maronie în cilindrul mai îngust, le înfiletez, apoi pun peste ele ultimul vas. Așez dispozitivul pe aragaz. Două cuburi de zahăr ajung într-o farfurioară. O linguriță argintie. După un șuierat anume ridic ibricul-espressor de pe flacăra aragazului. Torn cafeaua în ceașcă și mi le așez pe toate în față. Aburul tare îmi desfundă nările. Arunc primul cub în lichidul negricios și amestec delicat, ca o domnișoară de pension. După vreo trei guri sorbite adaug și celălalt cub.

Asta-i viața. Și prind putere pentru încă o zi. Coaja de ou rezistă. Dar eu știu că stă să pocnească. Oricând.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)