Era firesc ca orice text semnat de Gabriel García Márquez și publicat la zece ani după moartea lui să suscite un interes viu. Este vorba, până la urmă, de unul dintre marii scriitori ai secolului trecut (dacă ar trebui neapărat să achiesez rigorilor unui top, aș spune că e cel mai important autor din a doua jumătate a secolului XX, după Borges), scriitor care s-a bucurat de o popularitate uriașă, fiind iubit de milioane de oameni din lumea întreagă.

Ne Vedem în August nu este un text-pivot ori o revelație definitorie în canonul marquezian – este vorba despre un microroman care, fără să fie de anvergura și nivelul Veacului de singurătate, ale Dragostei în vremea holerei ori ale Toamnei patriarhului (dar care roman contemporan este?), este o adiție binevenită, iar milioanele de fani ai lui Gabo vor fi, fără îndoială, recunoscători pentru că li se oferă, pentru câteva ore, șansa de a face o nouă și ultimă călătorie într-un univers imaginat de el.

În primul rând, trebuie spus că se simte mâna maestrului: magia este acolo, în atmosfera romanului, construită mai ales prin notațiile care fixează cadrul natural. Suntem, din nou, în Caraibe, văpaia solară și marea (în al căror amestec Rimbaud regăsea eternitatea) își proiectează culorile și pitorescul pe fiecare pagină.

Personajul principal, Ana Magdalena Bach (numele personajelor lui García Márquez sunt o poezie în sine, așa cum v-ar putea spune orice cunoscător al spaniolei) face în fiecare august o călătorie pe insula unde este înmormântată mama ei și, în fiecare voiaj, are câte o aventură extramaritală. Astfel, insula devine, simbolic vorbind, un spațiu al vieții și al morții, un spațiu inițiatic în care, cu "un comportament sigur ca instinctul" (cum spunea un critic scriind despre personajele lui Gabo), eroina își consumă, rând pe rând, escapadele erotice. Nu avem de-a face cu timpul mitic din Un veac de singurătate, nici cu cel aparținând trecutului din cele mai multe dintre celelalte opere ale scriitorului – odată cu Ne vedem în august, García Márquez vine spre prezent (ceea ce face cu atât mai de preț acest cântec de lebădă), lumea ficțională este, de această dată, una a contemporaneității, ba chiar, mai mult, una a actualității.

Să fim, spun eu, recunoscători pentru această ultimă și prețioasă doză de magie marqueziană. Cei care îi iubesc literatura vor fi cu siguranță, iar cei care încă nu l-au citit (deși e greu de presupus că există cititori demni de acest nume care să îl fi ocolit complet) vor avea parte de o introducere incitantă în universul fabulos creat de acest mare artist al cuvintelor.