Mă amuză mereu să văd grupuri de turiști din țări străine, din Europa până în Japonia, care nimerindu-se în orașul nostru privesc de jur împrejur cu mare admirație și nu mai contenesc cu laudele. Or fi sinceri, n-or fi? Nu mă interesează. Ceea ce ei nu știu e cu totul altceva. Bucureștiul nu este un oraș construit, deși aparențele asta vor să arate, ci un oraș dărâmat și mai mult de atât, aflat în continuă dărâmare. Casele, bunăoară, unde a locuit familia mea au căzut ambele pradă demolărilor. Eu am ajuns într-un bloc care din fericire nu are bulină, dar pe care, la o adică, un cutremur nu-l va cruța. Bucureștiul mi se pare așezat sub zodia nesiguranței și a oricăror abuzuri. Dau timpul în urmă cu jumătate de veac și nu mai recunosc nimic. Păi, trăiam pe atunci în cu totul alt oraș. A fost de ajuns un singur seism major pentru a-l face pe dictator să fie mai al dracului decât zece cutremure la un loc. Așa că nu mai vreau să aud de Bucureștiul nostalgiilor, al miracolelor, al epifaniilor. Nu vreau să fiu un turist tembel care silabisește ce citește prin tot felul de ghiduri întocmite în pripă. Aș fi de râsul curcilor... Bucureștiul este un oraș muncitoresc în proporție de 90 la sută, pe unde se mai strecoară câteva cartiere "din trecut" care din păcate nu mai au niciun farmec, fiindcă se află la cheremul unor escroci imobiliari puși pe maximă înavuțire. Când te plimbi prin Cotroceni, de exemplu, nu respiri parfumul coborât din interbelic, ci evaluezi cam câte sute de mii costă o vilă. Ăsta-i Bucureștiul. Nu e ce văd turiștii, nu e ce scriu cărțile naive, el mai e însă și un cimitir unde sunt îngropați muncitorii de pe șantierul casei poporului, dar și sinucigașii care, în urma demolărilor, au pierdut tot ce aveau. Și au considerat că, dacă li s-a luat tot, să-și și ei viața.