Era o zi ca retragerea unui melc în agonia însingurărilor sale lăptoase. Era o zi pe care nu am putut să o deslușesc printre săriturile mele temporale spre a mă trezi. Și nici trezirea nu era acea fulgurantă disperare a mâinilor de a nu pierde atingerea orizontului banal de la capătul privirii.

Mersul meu era o plescăială diformă, ca o proastă discordanță între gesturi și simțuri. Dar devenise deja o prezență constantă a existenței mele acest sentiment pe care unii îl denumesc cu dispreț și groază, ratare. Nu mă mai lamentez. Sentimentul există dintotdeauna.

La capătul celălalt al drumului, era un punct negru și aveam impresia unui crepuscul care se apropia cu repeziciune. Părea că nu voia să piardă întâlnirea cu mine. Impresia s-a prelins în cochilii lichefiate în fața pașilor mei nesiguri, lăsând imaginea clară a unui câine care alerga spre mine cu răsuflarea tăiată. Nu era amenințător. Părea să se bucure de vederea mea, iar apoi am presimțit că dorea parcă să-mi vorbească.

Nero – căci așa îl cheamă –, pe măsură ce-și apropia răsuflarea fierbinte de privirile mele în așteptare, căpăta o trăsătură care m-a lăsat uimit. Acum nu mai alerga decât pe picioarele din spate, iar labele din față se mișcau în dreapta și în stânga corpului, dându-i elanul dorit. Spatele i s-a îndreptat și iată-l că se apropie. Devenise biped. Ajungând în fața mea, s-a oprit pe cele două labe din spate, iar cu labele din față mi-a oferit un salut. Desigur, am înțeles că trebuia să-i răspund politeții sale cumva asemănător. M-am hotărât să nu-l plictisesc cu întrebări nedorite legate de persoana lui când, în stație, a oprit un autobuz. M-am panicat. Nu voiam chiar să mă vadă lumea lângă un câine biped. Dar, din autobuz, a coborât un buldog biped cu un om în lesă. Privirea mea nedumerită a întâlnit-o pe a lui Nero. Părea atât de firesc pentru el! Omul din lesă s-a oprit lângă un tei înflorit și era în culmea fericirii când buldogul i-a strigat vizibil indispus: "Hai, omule, mișcă-te! Altfel nu mai capeți nimic!"

În acest moment, Nero a simțit că trebuia să intervină: "Oamenii în general nu-și dau seama de gesturile lor, ar trebui să gândească înainte. Ei bine, de aceea s-a creat lesa. Să le arate drumul în existența lor flecară! Dar, hai, uite un loc unde putem discuta." În drum spre locul amenajat special pentru recreere și diferite consumații discrete, Nero mi-a spus cu sinceritate: "știu ce ai simțit când a oprit autobuzul: ce priviri ar fi aruncat lumea asupra ta dacă te-ar fi văzut lângă un câine biped. Acum vei înțelege nedumerirea confraților mei care mă vor găsi alături de un om biped!"

Am simțit că va urma o confesiune cu tente de morală. Nero chiar se pregătea pentru asta, când am fost vizibil deranjați de o trupă de oameni patrupezi care se certau vulgar pentru un loc la coadă unde căpătau câteva ciosvârte prin indulgența unor cockeri de la vreo societate canină filantropică. Deși s-au deschis în ultima vreme atâtea "economate"! "Câți oameni, atâtea ratări!" – a tranșat impasibil Nero întâmplarea.

"Desigur – a continuat Nero – ești foarte nedumerit de ceea ce ți se întâmplă. Dar nimic nu este întâmplător. Căile Domnului sunt necunoscute! Să cădem însă din liric în prozaic!"

Un teckel simpatic, cu botișorul umed, s-a apropiat de Nero, care îi ceruse două cafele tari. Se pare că era barmanul. "Nu știu de ce a ales Dumnezeu să schimbe astfel lumea într-o singură zi! Dar, în sfârșit, iată prilejul să-ți povestesc câte am văzut și am auzit în hoinărelile mele îndelungate. Oamenii m-au îngrozit cu fiecare clipă petrecută alături de ei." Aici, Nero a făcut o pauză pentru a-și mai aprinde o țigară de foi, mi-a oferit și mie una, iar apoi a tras lung în pieptu-i blănos fumul aromat. Și-a relaxat labele pe masă, mângâind marginea ceștii de cafea. Curios, dar avea unghiile tăiate și atent curățate, lucru pe care arareori l-am văzut printre semenii mei.

"Am văzut mulți oameni – reveni Nero – mergând nu din plăcerea pe care le-o dă statura privilegiată a celor două picioare, ci din cauza unei refulări cotidiene. În loc să admirați acest privilegiu pe care vi l-a dăruit natura, voi admirați lungimea picioarelor pe care consoartele voastre se grăbesc să le etaleze prostesc. Am văzut picioare strâmbe, hâde, păroase, subțiri, jegoase, cu degete lipsă, care se derulau pe bulevarde cât mai bulevardier cu putință. Mersul trebuie să aibă grația lui. O grație măsurată și însoțită de gesturile discrete ale mâinilor. O fizionomie nu tocmai plăcută și înzestrată se poate completa prin rafinamentul mersului. Dar voi, oamenii, nu sunteți atenți decât la lungimea picioarelor. Este mai importantă lungimea femurului decât elasticitatea lui grațioasă.

Întotdeauna am privit cu uimire la această ironie a scării evoluției: mersul biped este o caracteristică indisolubil legată de inteligență. Voi, oamenii, ați pierdut cu timpul această calitate, dar ați dobândit reminiscența sa biologică. Vrei argumente? Ai văzut vreun câine să-și fi violat partenera fără pic de remușcare? Sau altfel. Ai văzut vreodată o cățea care să latre din senin la un câine, să se rupă în figuri demne de toată sila și să-i trântească apoi ușa în nas? Unde este rafinamentul prin care rasa umană s-a desăvârșit în crepusculul său infinit? Este, poate, doar o aparență greu păstrată și cultivată generații de-a rândul."

Nero a fost întrerupt de o prezență bipedă care ne privea lung, neîndrăznind să se apropie. Observându-l pe Nero că-i aruncă o privire întrebătoare, maidanezul s-a apropiat exclamând: "Cum?! Un om biped?!"

Nero mi-l prezentă pe Luluș, care la auzul numelui său simți nevoia să adauge: "Ce nume idiot! Oamenii sunt lipsiți de imaginație. Precum ăsta!" și ne arătă o ființă tâmpă care ne privea satisfăcută într-o lesă metalică. Luluș și-a afișat pe deplin satisfacția de a-l avea pe stăpânul său în lesă și parcă se simțea pe chipul său că natura, prin această radicală inversare de roluri, a repus în drepturile sale sistemul de valori.

Privind cu atenție chipul lipsit de reacții al patrupedului hominid, mi-am reamintit chipurile anonime care trec pe lângă mine de zeci de ani. Am recompus în gând, fragment cu fragment, gesturi și comportamente uluitoare prin diversitatea lor grosieră pe care trecătorii le desfășurau nonșalant ca pe un ceva sofisticat. Nu-mi amintesc când am plecat de unul singur, părăsindu-l pe Nero. Acesta, prins într-o discuție cu Luluș, nu a observat când m-am ridicat. A fost o oprire a clipei prin care am trecut neștiind-o. M-am regăsit cu mersul meu nedeslușit pe drumul de întoarcere. Același drum de unde pornisem cu ceva timp înainte. Pustiul asfaltului mă grăbea către trezire. O trezire ca o prăbușire în mine însumi, pe care o resimt dureros la fiecare respirare.

Pustiul s-a spart dintr-o dată în strigăte senine, monosilabice, nearticulate. Apare din senin, asemeni unui taifun refulat în rostogoliri și tumbe gomoase, un grup de tineri îmbătrâniți. Aerul a fost copleșit de un zbucium nefiresc. Se apropiau creaturile, ale căror articulări au căpătat, curând, rezonanțe vulgare, asemeni unei paste lipicioase care măcina cu repeziciune peisajul. Am simțit ostilitatea lor pentru ceea ce-i înconjura, ca pe o înjurătură ascuțită, cu tăișuri neregulate, dar promițător de dornice. Se apropiau alți oameni în spatele lor, maimuțărindu-se unii la alții prin gesturi și atingeri unice prin ne-fiindul lor.

Poate, dacă nu aș fi privit chipul inexpresiv al patrupedului adus de Luluș, nu aș fi fost înconjurat acum de alte chipuri asemenea și aș fi rămas în lumea caninilor bipezi. Memoria îți poate distruge și ultimul strop de imaginar, prin care, cu un sublim efort, încerci evadarea.

A început din senin o rafală de urlete, asemeni unei rostogoliri de vânturi care vorbesc limbi diferite. Rânjetele primitive, repezite șuierător printre dinți, m-au asigurat de spargerea prăfuitelor îmbrânceli, a căror reprezentație publică era numai pentru etalarea unei prezențe colective biologice. În memoria mea, a apărut o fisură prin care s-a prelins afară greoi respirarea lui Nero: "Câți oameni, atâtea ratări!"