Poet și prozator, editor și publicist, scenarist și (fost) producător în industria muzicală, Dan Pleșa este unul dintre puținii care cunoaște fenomenul cultural românesc din mai multe unghiuri, îi știe anii de tranziție "originală", crizele și perioadele de explozie de după 1989, dar și umbrele trecutului, în definitiv, o oglindă destul de fidelă a unei societății care încă își caută forma și turația ideală. Apărut în 2023, romanul "Miere neagră" își propune exact acest pariu curajos – să creeze o figură, să scoată din fond un protagonist a cărui tinerețe se derulează sincron cu sincopele și convulsiile României recente – agonia RSR și ai dictaturii ceaușiste, revoluția, anii de groază ai tranziției și crizele care îi urmează ca replicile unui cutremur, ce nu par să se stingă niciodată. Prelucrând formula patriotică din titlul romanului lui Petru Popescu – "Dulce ca mierea e glonțul patriei", "Mierea neagră" reușește să fie un roman deopotrivă sarcastic, amar, deznădăjduit, nostalgic și tandru al unei lumi, unde nimic nu e ceea ce pare, iar striurile de negru și de alb se împletesc într-un cenușiu continuu. "E ca o problemă de logică. Ca la Parmenide, un paradox demn de Zenon (...) în minunata lumea liberă pe care o avem în față, te vei întreba tot timpul dacă ăsta e securist sau nu. Cum ți-ai dat seama, nu se termină aici. Nu s-a terminat în decembrie" îi spune Profesorul, un individ cu multe fețe, bun cunoscător a sistemului, probabil parte din el, lui Alex atunci când se revăd, de partea cealaltă a istoriei, care e mai strălucitoare, mai liberă, mai vie, dar în esență cu nimic diferită de cea lăsată în urmă. În această relație idecidabilă, a binelui și a răului, a încrederii reci și a zâmbetului otrăvitor, a responsabilității colective pcriste și a fiecărui mebru în parte, se joacă miza aparentă a cărții. Dan Pleșa nu-și poate reține reflexul unui scenarist de thriller – el ridică întrebarea motrice a intrigii – ce s-ar fi întâmplat dacă cineva l-ar fi împușcat pe Ceaușescu la al XIV-lea Congres, din noiembrie 1989? Și tot el o demontează mutând miza pe parcursul construcției dramatice pe un alt palier: nu s-ar fi schimbat nimic. Structura aceasta are forma unei spirale. Pe măsură ce naratorul își scrie povestea, cititorul ajunge, odată cu el, la un alt nivel, unul profund, în care politicul și socialul sunt atât de perfid dizolvate în sentimentele firești, dragoste și decepția despărțirii, euforie și apăsarea eșecului, gelozie și nevoia de apropiere, încât nu mai poți să îți dai seama dacă ceea ce trăim ne aparține sau suntem doar niște lampioane de hârtie, purtate de vântul istoriei. Opțiunea autorului pare să fie clară, una care îl apropie, ca rezoluție dramatică, de "La Grande Bellezza" a lui Sorentino, frumusețea există în exemplare unicate și poate fi simțită, precum corpul primei iubiri. Doar că nu poate fi păstrată, e undeva în trecut și se duce pe albia râului odată cu timpul. Totuși imaginea ei nu e o halucinație, a fost trăită, s-a întâmplat cu adevărat, pentru că tot ce trece prin atingere e real.

Și tocmai prin acest lucru romanul se distinge dintre multele romane și filme despre comunismul optzecist și haosul anilor `90. De la cofetătoria Delfin din Patelimon, unde se mai găsea, până târziu în falimentul RSR-ist, profiterol (mai bun decât la Capșa) la discoteca Berlin (acum Control) și restaurantul Cina, autobuzul 79 care venea rar la Romană și 92, mai des, la Universitate, garnituri vechi pe un Magheru pustiu și prost luminat, la chefurile din vilele securiștilor din Piața Galați, Cașin sau Dorobanți, cu antene satelit și mese încărcate, de la sentimentul de condamnare la sărăcie și izolare din sistemul totalitar până la falsele posibilități ale capitalismului care își blochează fălcile vorace în sistemul fanariot, de clan, al societății noastre, "Miere Neagră" e în profunzime un carusel al relațiilor de dragoste, unul proiectat de la bun început să ajungă și să se oprească într-o poziție imposibilă.

Salut, Dan, cred că pe mulți cititori cartea ta îi va face să creadă că e un roman autobiografic autentic. Totuși eu știu că unele date sunt schimbate – nu erai la facultate când a venit revoluția, dar nu doar vârsta naratorului e ajustată planului ficțiunii, ci și tot felul de amănunte relaționale. Cât de greu ți-a fost ție să topești situațiile reale într-o poveste care să nu supere pe nimeni că a fost deconspirat? Sunt oameni din jurul tău care s-au identificat și ți-au făcut reproșuri? Sau, din contră, s-au bucurat să apară în istorie? Cum te-ai simțit spunând povestea din pielea cuiva (doar) cu câțiva ani mai mare ca tine? Ai avut un model care te-a inspirat?

Dovadă că nu numai tu te-ai gândit la această posibilă confuzie este ultima pagină tipărită a cărții, unde este un mic colofon, din care îmi voi permite să citez primul paragraf: "Când într-o carte personajul principal își povestește viața, deseori apare involuntar instinctul de a considera cartea o autobiografie, prost deghizată, a autorului. Voi folosi și acest colț de pagină pentru a combate această percepție. Chiar dacă fundalul social nu are, din păcate, elemente imaginare, narațiunea din această carte este pură ficțiune."

Pentru că și mie mi-a fost teamă ca tonul autenticist pe care m-am străduit să-l imprim romanului să poată duce la confuzii. Sau anumite suprapuneri de biografie dintre mine și protagonist, inclusiv faptul personajul nu e cu mult mai mare decât mine, circa cinci-șase ani.

Fiind un roman și cu o cheie realistă m-am străduit, dincolo de premiza fantezist/metaforică a cărții să pun numai întâmplări adevărate în carte, întâmpălări care au trecut mai aproape sau mai departe de mine, însă fiecare această întâmplare am dezghiocat-o de orice amănunt precis – atunci când a avut un model real -, amestecând-o cu alte surse de inspirație. Și da, m-a bucurat când cititori mi-au spus "și mie mi s-a întâmplat așa", sau știu și eu o poveste la fel. Da, cumva am încercat prin protagonist să generalizez un fel de presonaj colectiv în care oricine din acea generație să poată să simtă că are destul de multe în comun cu el, că regăsește în el speranțe, ambiții, istorii și dezamăgiri proprii.

Cartea aprinde și îngroapă povești de dragoste, amintiri și frustrări din epoca totalitară de dată recentă a României. Simți că ai exorcizat în vreun fel, prin scris, demonii trecutului? Cum vezi tu acum, nu doar ca autor, societatea noastră bântuită de fantomele regimului, ale unui stat, în care, așa cum scriai – nu aveai controlul nici asupra propriului corp, darmite asupra gândurilor?

N-am exorcizat, am încercat doar să scriu despre o viață de om. Au fost mai mulți vectori care au stârnit ambiția mea de a scrie această carte, și unul dintre vectori a fost acela de a scrie cât mai autentic despre acel trecut, așa cum mulți dintre noi l-am simțit, și chiar, pentru că mi s-a părut mai important autenticul, am lăsat de-o parte multe alte amănunte specifice, tocmai pentru a nu construi o enciclopedie completă, ci o felie de viață care nu poate avea totul în ea, precum o felie de tort care nu poate avea mii de ingrediente.

Cred că suntem toți sub istorie, depinde și de ce vremuri istorice prindem, uneori istoria e mai blândă cu detinele noastre, alteori crudă, realmente atroce. Nu e același lucru să locuiești în 1945 în Hiroșima sau în 1992 în București. Și puțini aleși au șansa și puterea de a rescrie/modifica istoria, însă ce putem modifica în viața nostră este propria istorie erotică, (poate e și cea mai importantă și ne individualizează, ne face speciali) aceasta e o istorie care stă în puterea noastră să o schimbăm.

Iar societatea contemporană are în ea, în același timp, fantomele trecutului care ne saboteză și uitarea care uneori ne face cu naivitate să repetăm greșeli. Printre lucrurile stranii care ne definesc ca civilizație este și acest paradox (pe care am încercat să-l tot strecor în roman) că e mai simplu să fii cu conștiința curată într-un regim totalitar: nu tu ești cel ce decide mizeriile, e altcineva de vină, conștiința ta e pură, într-un regim democratic ești și tu măcar o mică parte vinovat de mizeriile care se-ntîmplă lângă tine.

Ai publicat un volum de povestiri "Povești de dragoste și neputință" care s-a făcut cunoscut (și) prin dinamica sa compozițională – de la short-uri ultrascurte, de idee, la proze elaborate, în diverse registre emoționale. Ai simțit mai multă libertate în proză scurtă decât în roman? E proza scurtă mai potrivită vremurilor noastre? Dar pentru tine?

Cred că pentru orice act artistic sunt două lucruri fundamentale: "ce a vrut să spună autorul" și povestea. Referindu-mă strict la literatură, cred că povestea este scheletul oricărei scrieri, nu obosesc să mă repet că înclusiv într-o poezie e un incipit de poveste. Și totodată povestea e cea care dictează lungimea textului literar. Cum e fost în cazul romanului meu, dacă voiam să scriu povestea vieții până la 35 de ani a cuiva și societății în care a trăit și cu care s-a luptat să o facă mai bună, cu care s-a luptat să-și facă viața mai bună, aveam nevoie totuși de un roman.

Ca om care a fost pe amblele baricade în ceea ce privește relația dintre proză scurtă și roman, cred că aș putea teoretiza pe zeci de pagini. Dar m-aș opri acum asupra unui lucru care mi se pare foarte interesant: impactul biografic asupra autorului. Proza scurtă presupune asumarea unui risc mai mic, și aici nu vorbesc despre un risc literar, ci unul biografic. Ai ratat proza scurtă, treci la alta, până iese, și arunci la gunoi o zi-două, poate o săptămână de scris. Când e vorba de un roman e foarte dificil de acceptat că ai risipt în van un an sau doi, sau chiar mai mulți, de stat la masă.

Ai o experiență vastă de editor și de jurnalist cultural. Știm care e prezentul pieții de carte din România, unul deloc îmbucurător. Dar cum vezi tu (editor coordonator al colecției Versant de la editura Vellant) viitorul literaturii contemporane, într-un context editorial național evident mult mai investit decât în anii 2000 și unul global în recesiune prelungită? E gata - Netflix și noapte bună, copii? Sau e ceva în literatură care n-o să moară niciodată?

Sunt foarte, foarte optimist. Cred că muzica, literatura și teatrul sunt trei ploșnițe de care omenirea nu o să scape niciodată, nu se va putea inventa pesticidul fatal pentru ele.

De-a lungul istoriei au fost totdeauna oscilații în ceea ce privește receptarea literaturii, și societatea românească nu e în cel mai bun punct al ei, însă, partea bună, sau foarte bună e că e într-un punct de echilibru și imperceptibilă creștere. Cu certitudine ceea ce a dus la marginea prăpastiei este pe de-o parte degradarea și haosul din educație, însă, pe cealaltă parte, și asaltul tehnologic al mediilor digitale. Medii digitale care sunt construite pentru a fi cât mai adictive, droguri din 0 și 1, nu din chimicale. Mie mi se pare că întrezăresc oboseala acestor medii digitale, apariția rezilienței la ele, creșterea pragului de toleranță și abandonarea lor în ceea ce au ele mai nociv, o sănătoasă reacție de autoapărare. Sigur, ele se vor replia, dar capacitatea lor de a ne surprinde nu mai este cea de acum douăzeci de ani, începe să obosească și acestă seducție a creierului de a se puturoși cu distracție călduță și trasă la indigo. Nici cinematograful, nici televiziunea nu au disturs literatura. Nici netflixul sau tik-tokul nu vor putea să o facă.