Revistă print și online

Verbe. 26. O plimbare

Focul arde în sobă iar familia, două generații laolaltă, mănâncă. Prin ferestre pătrunde un asfințit târziu, luminos. Bărbatul în vârstă vorbește între îmbucături. Înghite tot mai rar și povestește tot mai mult.

E o scenă fără o localizare precisă. Asta se întâmplă oriunde în lume, iar răspândirea știrilor, a bârfelor sau cum li s-o mai spune, face parte din natura omului.

— Peste râu, spune bătrânul cu o voce sonoră, s-a aprins o coșmelie de la o lumânare uitată aiurea. Flăcările s-au întins de ziceai că-s posedate. A ars tot satul de-acolo. Au numărat peste 100 de trupuri carbonizate.

Ceilalți mâncau în liniște, cu frunțile peste străchini. Ar putea fi și porțelanuri, chiar nu contează.

— Mai spre noi, după deal, s-a răsturnat o căruță. Doi prunci și mama au fost prinși sub roțile făcute praf. Tatăl a scăpat, dar caii înnebuniți l-au zdrobit sub copite.

Pe lângă trosnetul făcut de lemnele mistuite în sobă se mai auzea doar clefăitul energic al mesenilor.

— Lângă mlaștină, aci, aproape, s-au ciocnit un camion și un autobuz. Cică-s mulți răniți...

Câteva frunți s-au ridicat și privirile curioase l-au țintuit pe bătrân, însă hăpăitul a continuat.

— Iar la vecini, peste gard... Li s-a uscat caisul, trebuie să-l taie.

Lingurile și furculițele se izbiră de farfurii, de masă sau de podea. Tropăitul acoperi glasul focului din sobă. Toți se buluciră să vadă nenorocirea din gospodăria vecinilor.

Scena asta ar putea fi un fragment dintr-un manual de jurnalism. La fel de bine, sunt câteva rânduri dintr-o carte de istorie. Sau de filozofie.

Nu de alta, dar nimeni n-ar crede că așa gândește un om care se plimbă pe stradă, cu mâna pe patul pistolului ascuns în buzunar. Dacă v-aș descrie parfumurile care vin dinspre blănurile scumpe, norișorii de tutun ars care țâșnesc dinspre costume scrobite, ați spune că n-au consistență. Sub tălpi simt fiecare cută a trotuarului, fiecare chiștoc scuipat. M-ați acuza că nu-s realist.

Sunteți convinși că nimeni nu merge așa, cu o armă încărcată, cu glonț pe țeavă, în timp ce se gândește la o scenă idioată. Și uite că sunt gata să scot pistolul. Îl pot îndrepta spre un cap blond, prea machiat și prea vopsit. Sau mi l-aș putea pune la tâmplă. Doar ca să vă demonstrez că exist.

Orice e posibil pentru că în fiecare e un hău adânc și-ntunecat pe care-l tot trecem sub tăcere. De asta se și cască goluri și spații între noi, între prieteni, între colegi. Chiar între soț și soție. Dar nu ruptura dintre frați ne condamnă...

Cui o să-i pese de frumoasa aristocrată care o să ajungă în vreo două minute cu creierii împrăștiați pe trotuar, în acest cartier de lux? Sau cui o să-i pese de mine? La o mie de kilometri de locul ăsta cineva mănâncă și nici măcar n-o să tresară la auzul acestor vești. Iar la antipozi știrea n-o să mai fie difuzată.

Ne împărțim în săraci și bogați, în democrați și republicani. Punem granițe și ne tot clasificăm. Suntem naționaliști înainte de a fi oameni. Degeaba-l iubim pe cel de lângă noi dacă peste ocean unul suferă și nu-l băgăm în seamă. Pentru că tocmai de asta vor exista abuzatori, generali nebuni și politicieni maniaci care vor isca războaie și crime în masă. Pentru că sunt apărați de granițe, de curente politice, de nepăsarea care crește odată cu numărul de kilometri.

Strâng pistolul și degetul mângâie trăgaciul. Sunt gata. Acum mă vedeți în carne și oase?!

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)