Pe 24 iunie este, prin tradiție, ziua solstițiului de vară, definită prin ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui și de chemare a lunii. În multe credințe europene, solstițiul de vară este socotit o poartă care deschide drum de coborâre în întuneric. Personaje fabuloase, descinse din explozia vegetală, populează imaginarul european. Multe vin din simbolismul pitagoreic, unde solstițiul de iarnă e socotit poarta zeilor, iar cel de vară o ieșire destinată oamenilor. Pentru români, în noaptea de Sânziene se deschide cerul, iar omul are acces la cunoașterea totală. Hotarul e păzit de femeile dansatoare, reminiscență a lumii medievale, și chiar a unui timp mai îndepărtat, când de la Cișmigiu la Băneasa se țineau lanț pădurile. Din noaptea de Sânziene începea culesul plantelor medicinale, ale căror virtuți au fost întotdeauna menținute prin acte magice, prin cuvinte și sonorități capabile să deschidă portarul spre lumile nevăzute.

Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizează nunta și, prin aceste atribute, devin un simbol al armoniei universale. Dansul lor euforic, sacru, sălbatic, nu poate fi întrerupt, este un continuum, o legătură electrică și un act telepatic. De aici vin numeroasele povești despre oamenii atinși, loviți răniți sau chiar uciși de fulgerul sacru al femeilor dansatoare.

Eliade are un roman intitulat Noaptea de Sânziene, în care personajul principal are viziunea propriei morți, într-o noapte de Sânziene, în pădurea Băneasa, unde merge la miezul nopții, mânat de un dor inexplicabil. El vede o mașină și o femeie (pe care o va cunoaște puțin după aceea) și știe că mașina va dispărea la miezul nopții, adică atunci când cerul se deschide și când cel care culege ierburi magice poate căpăta atribute supranaturale: devine invulnerabil sau invizibil. Personajul moare la 12 ani după această experiență, la miezul unei nopți de Sânziene, într-o mașină, care este cea văzută în pădure, alături de mireasa lui, Ileana.

Multe alte personaje eliadești trec prin poarta Sânzienelor, căutând drumul spre paradis, prin grădinile bucureștene sau spre pădurea verde a morții, la Băneasa. De altfel, orașul favorizează experiențele solstițiale, căci "chiar și în inima Capitalei, rămâne tot ce a fost de la început: Noaptea de Sânziene" (Eliade). Ieșirea este posibilă doar pe poarta morții, sub imperiul lunii și al zeiței Diana.