Tudor era contabil într-o fabrică de ambalaje, la ieșirea din oraș spre autostradă. Locuia pe bulevardul T. și se întoarcea acasă cu autobuzul, dar mereu cobora cu niște stații înainte. Mersul pe jos era singurul sport pe care-l practica. Nu avea prieteni ca să iasă la fotbal iar sala i se părea o bătaie prea mare de cap.

Aproape de casă văzuse cu surprindere cum o agenție de pariuri de la parterul unui bloc se transformase într-un restaurant. Era un apartament cu două camere. Mesele erau înghesuite iar o tejghea proaspăt vopsită avea rol de bar. În bucătăria îngustă a locuinței se gătea și prin geamul rabatat ieșeau aburi anemici. Tudor nu înțelegea ce caută un astfel de local aproape de mall.

Estimase că afacerea va rezista cel mult trei luni, dar trecuse de Crăciun și intra deja în primăvară. Urmărea des numărul clienților, analiza meniul expus afară și îi povestea mereu Ramonei despre descoperirile sale.

Aveau 32 de ani, încă nu erau căsătoriți, dar conveniseră să mai amâne ceremonia. Așteptau să adune bani, să fie ceva mai odihniți, să promoveze la muncă.

Tudor era convins că restaurantul aflat la cinci blocuri distanță era o schemă de spălat banii. Adică inventau un număr de clienți, băgau niște note de plată uriașe și albeau un profit care venea din prostituție sau trafic de droguri.

Ramona fusese curioasă o perioadă, îi adresase întrebări, ba chiar îi propusese să încerce localul. Dar Tudor avea alt plan. Se gândea cum să adune dovezi pe care apoi să le dezvăluie pe net, ca un jurnalist independent de investigații. Începu să comande mâncare de acolo. Poza caserolele și apoi le arunca. Vreo două porții le duse la un laborator pentru analize.

Vorbise cu vecinii din bloc și aflase adresa proprietarilor, o stradă în nordul orașului. Filmase de la distanță în mai multe seri, să demonstreze că nu prea intrau clienți în restaurantul de bloc. Chiar se certă cu un angajat de la Taxe și Impozite care refuzase să-i dea detalii despre situația financiară a localului.

Îi povesti Ramonei, dar ea îl făcu nebun. Încercă să-i arate clipurile filmate, însă ea era obosită, sătulă de amânări și discuții fără sens. Îi ceru ca într-o lună să meargă la starea civilă. Se și vedea la 40 de ani, fără șansa unui nou început, fără vreun viitor. Ca acum. Și-i mai ceru să renunțe la prostia legată de restaurant.

Tudor avea însă un țel, adică o privire senină, un piept mai plin. Nu simțea cocleala obsesiei. O anunță că lucrează ore suplimentare, dar se duse să fileze casa proprietarilor. Nimeri pe o străduță plină de construcții amestecate. De la blocuri cu patru etaje și mansardă, la case dărăpănate. Intră în vorbă cu un vecin, îi băgă niște bani în buzunar și-l trase de limbă. Bărbatul luă apărarea soților pe care-i urmărea Tudor și-l făcu necredincios pe acesta. Toma, Tudor, tot una mi-e, pufni bărbatul a lehamite.

Se lungise la o discuție cu un tembel și se cam dăduse de gol, ba chiar se prezentase. Acasă nu avea cum să-i povestească Ramonei pe care o simțea tot mai plină de ranchiună. Se întoarse pleoștit, imaginându-și cum ar fi să-i reteze orice speranță la căsătorie. Doar așa, din răzbunare.

Se hotărî la o amânare de un an. Timp în care să investigheze cum se cuvine. Aproape de blocul său cineva îl întrebă de numărul 13.

Se întoarse și-atunci simți o înțepătură în partea de jos, deasupra curelei. Făcu ochii mari și rânji cu toată gura către necunoscut. Încercau să-l intimideze. Înțepătura se repetă cu un plescăit surd și el se hăhăia ca un nebun și era cel mai fericit pentru că avea dreptate. Țipătul său de bucurie îngheță cartierul.