Visul s-a sfâșiat brusc, în zgomotul unui fermoar rupt. Așa s-au deschis foalele trolerului, risipind bagajul de-a lungul scărilor, luate de vântul metroului ce intra în stație. În jurul meu a crescut o zonă a refuzului, oamenii ocolind tragedia pe care nu voiau să o contorizeze într-o zi care și așa fusese plină. E greu să adopți durerile unui străin căzut în genunchi.

Eșecul vine în urma unei speranțe exagerate, a unui vis pe care ți-l vinde cineva. Altfel nu ajungi prăbușit peste treptele abrazive ale Gării de Nord înghiontit de valuri adânci ale rușinii și mâniei. Ești furios pe vinovat și știi că țapul ispășitor deja sacrificat ești chiar tu, cel care a fost gata să asculte povești fără acoperire.

Eticheta de victimă arde, e neplăcut să o aplici pe propria piele, dar este singura care se potrivește. Alte expresii, mai dure, ar putea fi lăsate pentru anii ce vor veni, mai liniștiți, în care îți imaginezi că vei spune această poveste râzând amar. Nu-ți mai rămâne nimic altceva în afara viitorului care acum este incert, nescris. Într-un fel, este bine. L-ai recuperat și este din nou în mâinile tale, departe de mașinațiunile celor care apar drept oracole fără greș.

Totul a început în urmă cu câteva luni la metrou, când m-am oferit să ajut un bărbat ce trăgea după el bagaje masive, grele. Se chinuia să le coboare pe scările de la Universitate. Două geamantane uriașe, vopsite în maroniu, pătate uniform. Mânerele tremurau, gata să se rupă. Veneam de la școală și nu mă grăbeam. Eram în drum spre mall și un gând m-a împins să-l ajut. Am făcut-o și s-a oferit să-mi plătească dacă-l conduc până la Gară. Acum îmi dau seama de ironia situației, dar pe atunci nu eram pregătit pentru ce va urma.

Am dat peste un scamator. Un om care trăiește din cuvinte. Când vorbea, nu puteai să-ți întorci fața de la el. Știa atât de multe, le rostea cu voluptatea unui conte, stând picior peste picior și îndrugând verzi și uscate. O făcea în așa fel, încât ți se părea că primești o învățătură misterioasă, un secret pentru care ar trebui să-i fii mulțumitor.

Mi-a rezolvat viața din trei fraze și era pregătit să mă învețe mai mult. Dar deja eram pe peron și el se grăbea. În loc să iau banii și să plec, i-am acceptat cartea de vizită și i-am promis că voi veni când va mai avea nevoie de ajutor. Nici măcar nu mi-a spus ce se afla în acele bagaje. S-a suit în tren, mi-a făcut cu mâna și a plecat.

Când m-a sunat, peste două săptămâni, am vrut să nu-i răspund. Aveam proiecte de făcut pentru școală. Nici nu a insistat. Asta m-a întărâtat, așa că l-am sunat. Urma să ne întâlnim undeva pe la Izvor. M-a condus printr-un labirint de străduțe, coborând de la zgârie-nori moderniști la vilișoare belle epoque cu fațade scorojite. Până să ajungem într-o curte năpădită de buruieni, mi-a ținut un discurs triumfător care a reușit să-mi ia ochii.

El, Popescu Mihail, un mare vânzător de opere de artă, are conexiuni în toată Europa, și mai departe, fiind un mare jucător pe piață. Își caută un ucenic pe care să-l învețe meserie. M-am eschivat, nu am firea unui comerciant, însă teancurile de bani pe care mi le flutura în fața ochilor au avut efectul scontat. Mă tot gândeam cât de bine ar sta în buzunarele mele. Am ascultat mai departe.

În urma noastră, au sosit un camion și vreo doi zdrahoni. Am intrat într-un apartament ce mirosea a pustiu și ne-am pus pe demobilat. Eu eram student la colocviu, martorul unei lecții la prima mână. Învățam despre cele mai bănoase obiecte, care ceasuri de perete se vindeau mai bine, ce birouri aveau valoare mai mare. Urechile îmi vâjâiau, însă îmi luam notițe mental.

Ne-am despărțit, iar eu m-am trezit că în loc să învăț pentru un examen parțial, intrasem pe site-uri de vânzări, încercând să-mi formez o părere despre piața obiectelor de anticariat. Și am fost prins bine, răspunzând prompt la fiecare chemare a Geantălmenului, cum își zicea. Îl urmam ca un învățăcel dornic să afle bazele meseriei. Chiar și cum să fentăm poliția atunci când ne ieșea în cale și ne lua la întrebări. Acela putea fi un moment bun în care să mă clarific, însă câștigam bani și asta era tot ce conta.

În câteva luni, a avut suficientă încredere în mine încât să mă lase să fac toate formalitățile vânzărilor, contactând clienții direct. Totul se făcea pe numele meu și eu începeam să visez la ieșirea din umbra maestrului și la deschiderea propriei afaceri. Nu am fost supărat nici când am aflat că nu eram unicul ucenic, iar Geantălmenul avea și alți portari care deschideau casele pentru profitul său.

Lucrurile s-au schimbat odată cu seceta. M-a sunat tot mai rar, ne-am întâlnit pe sărite. Simțeam că ceva nu era în regulă. Într-o noapte, a venit la mine acasă și mi-a cerut împrumut o sumă mare, aproape tot ce strânsesem din afacere. I-am dat fără să mă gândesc, conștient că aș putea primi înapoi triplu, cel puțin. A urmat o altă perioadă de liniște. Apoi, ultimul telefon.

Mă chema în Germania. Acolo se afla sediul mare și era timpul să avansez. Eram gata să renunț la școală și să plec din țară, fără să-mi anunț părinții. Or să înțeleagă când o să mă întorc înapoi doldora de bani. Nu am stat mult pe gânduri, am îndesat niște haine într-un troler jerpelit și m-am dus val-vârtej la Gară. Mi-am luat biletul pentru trenul de Viena și de acolo urma să-l iau pe cel înspre Munchen.

Stăteam în sala de așteptare tremurând. Băteam din picioare așteptând momentul în care trenul va pleca. Mă simțeam singur, chiar dacă în jurul meu, pe scaune, moțăiau alți călători. Unul singur, un bărbat între două vârste, conversa cu un alt pasager de seama lui. Mă irita pentru că mi-era greu să-mi aud propriile gânduri triumfătoare. Îl ascultam fără să vreau.

Vorbea despre plăcerea de a ține isonul unor șarlatani care căutau să-l scuture de bani. De exemplu, un borfaș, pe care l-a simțit după voce. Voia să-i curețe mobila dintr-un apartament vechi pe care-l moștenise. L-a lăsat să vorbească, să-și spună predica, dar apoi l-a trimis la plimbare. Știa genul acela de țepari născuți în gările unde se joacă alba-neagra. Care-ți bagă banii în buzunar și apoi te împrumută să joci mai departe.

Înghețasem. Deși nu vorbise cu mine, un voal a căzut de pe ochi. Toate datele, care deja au trecut prin fața mea, au primit un alt sens. Așteptam degeaba în Gara de Nord în taina nopții. M-am ridicat de pe scaunul cald și cu capul plecat m-am grăbit spre ieșire. Simțeam privirile tuturor ațintindu-mă. Cu toții râdeau de mine. Căutam să ajung cât mai repede la metrou, ocolind pietoni distrați. Într-un moment de neatenție, am scăpat o treaptă și am ajuns să mă rostogolesc pe scări, împreună cu bagajul pregătit pentru țara minunilor.

În cele din urmă, m-am adunat. Vreo trei-patru trecători s-au oprit și m-au ajutat să-mi pun hainele în ordine. Le-am mulțumit și am plecat șchiopătând în întunericul orașului. Am întors spatele metroului, găsindu-l vinovat pentru necazurile care mă urmăreau îndeaproape. În taxiul care m-a adus înapoi la apartament, am tăcut. Multă vreme trăisem în gălăgie și mi-am dat seama cât rău mi-a făcut. Nu mi-a rămas nimic altceva decât să privesc muțește străzile luminate ale Capitalei ca pe un film cu un final nescris.