Stătea în geam, îmbrăcat de jumătate de oră, cu tunica încheiată până în gât. Nu se gândea nici la trăsura care-l aștepta la pod, nici la casa din Colței și nici la bucureștenii adunați pâlcuri, pe toate străzile dimprejur, punând pariuri pe drumul lui, pe acel drum la care el refuza să se mai gândească.

În sfârșit, coborî treptele, trăgând în urechi bâzâielile străzii. La poarta hanului, capetele curioșilor arătau ca un strugure din mai multe culori. Chiar și de la distanță putea să aprecieze că mai bine de jumătate din fesuri îi mai trecuseră pe sub ochi. Erau caucuri de postav, jumătăți de naramze, înfășurate în șaluri, potcapuri semețe, mărginite cu pânză, ișlice de astrahan sau de piele subțire, unele vopsite cu luciu, încât în luminile iernii arătau ca niște globuri de fum. Iar dincolo de mulțimea bulucită în poartă, încerca să se ridice cântecul unui guguștiuc.

În aerul rece, numele lui Leun respira cu ecou, strecurat pe lângă zidurile orașului, aducându-i aminte de acea zi în care îl auzise pentru întâia oară, ziua senină de iunie, când pe Șerban-Vodă mirosea a zărzărică dată în pârg, iar de sub fustele de sandal se revărsau aburi călduți, de romaniță și mosc.

Din mers, auzea glasuri de pariori, și-l imagina pe Riga notând sumele scrupulos. Probabil că și el pusese niște taleri pe plecarea lui Leun din oraș, mai ales că știa toate amănuntele viitorului drum.

La poarta lui Hastatov, s-a urcat în trăsură și mulți bucureșteni au răsuflat ușurați.

Slăbise pe timpul molimei, iar nasul, văzut prin fereastra trăsurii, arăta ca un iatagan mâncat de rugină.

În câteva ceasuri ajungea la Brașov, unde avea s-o aștepte pe Maiorca. O săptămână. Se văzu alergând spre menzil, căutând din ochi fusta largă, pândind ochii ninși. Se văzu așteptând zile grele. Săptămâni. Ani.

Din mai multe părți ale orașului se auzea că ajunsese la Lascăr. Aruncă o privire spre pod, unde căpitanii fluturau steagul. Leun îi spuse vizitiului să rămână pe loc. Peste București nu se mai auzi nicio șoaptă. Din foișoarele înalte sute de ochi înțepeniră în albastrul trăsurii. Însuși contele Hastatov îl privea prin ocheanul montat în argint, curentat de o presimțire.

Fără pic de sunet, orașul părea sfârșit.

Leun văzu drumul care urca spre Mitropolie și tresări. Din apa Dâmboviței se ridicase pe nesimțite fața maghesnicei. Neagră, supărată, mișcându-și buzele fără s-o poată auzi. În capul lui răsună numele, strigat de gura ei furioasă, iar ochii verzi aruncară o ploaie de stele. Gura spurcată a Trancăi era gura Maiorcăi, pe care o sărutase. Niciun cuvânt nu-i intrase în sânge ca numele pe care ea i l-a dat. Leun era numele lui ascuns, pe care numai limba de șarpe a Trancăi știuse să-l dibuiască. Iar acest nume se foia prin toate cotloanele, ca o boare, ca un fâșâit, ca un oftat colectiv. În sângele lui acest nume făcuse pui, pusese temeliile unui trib.

Peste Dâmbovița pluteau norii, iar în zare se mișca Bozăria. Leun deschise fereastra. Din mâlul râului i se ridică până-n nări mirosul orașului, iar dintre tufele de boz gurile mici îl strigară pe nume.

În liniștea care amenința să se rupă, o coardă de vioară pocni ca o chemare de mâț. Rușfet, care așteptase prea mult, risipi în șoaptă o întrebare care stătea pe toate limbile, dând, în sfârșit, drumul refrenului pe care îl pregătise special pentru croitorul Leun: Cine are piept să poarte/Focuri și dureri de moarte? Cuvintele se legănară, rupându-se pe mai multe tonuri, ieșite ca niște ace din gâtul lăutarului, iar pe obrazul alb al lui Leun se rostogoli lacrima grea a despărțirii.

În aburii dimineții de iarnă, când prin mințile pariorilor treceau numai pungi de galbeni și mahmudele, trăsura, acea trăsură albastră care avea să se păstreze mult timp în memorie, schimbă drumul spre Colțea.

Manuscrisul fanariot, 2015