Revistă print și online

Încotro?

Am încercat, dar fără succes, recunosc, să descifrez lumea asta în care am trăit și în care știu, mai am foarte, foarte puțin de trăit. Va rămâne până la final indescifrabilă în mare parte pentru mine, dar asta o face cu atât mai frumoasă, mai interesantă.

Puținul timp care mi-a mai rămas îl dedic lumii, acea lume uneori indescifrabilă, alteori interesantă sau mai puțin interesantă, ca o virgulă în interiorul unui text anost.

Îmi iubesc nopțile, nopțile mele fără de somn în care îmi las fața să se scalde în razele lascive ale lunii, în timp ce gândul îmi zburdă nestingherit doar el știe pe unde anume.

Miroase a noapte în jurul meu, a viață și a apă!

Ating noaptea cu palmele să-i simt magia, să simt misterul cum mă înconjoară ca o ceață, până ce zorii își aruncă vălul lăptos acoperind-o. Caut cuvintele cele mai blânde în noianul cuvintelor unei limbi dulce ca mierea, dar care îmi pare uneori mult mai aspră chiar decât arătura unui pământ neudat de milenii. Desprind fiecare cuvânt din noianul de cuvinte al limbii mele străbune și-l doresc aici pe pagina mea, dar el se încăpățânează, lipindu-se strâns de lama cuțitului devorator, nevrând a crea monștri sau absurdități.

Întrebarea - încotro? - mă cotropește fără sorți de scăpare, încotro se îndreaptă omenirea, încotro?

Suntem în punctul în care începe căderea liberă!

Dacă nu vom ști gestiona aceasta cădere, ce ne așteaptă? Nu vreau să dau răspuns acestei întrebări, dar subconștientul l-a dat deja!

Îl ocolesc, îl neg, mă fac adesea când întrebarea persistă că nu-l văd!

Voi? Voi cum procedați?

În lumina lunii, umbra tremurată a unui mesteacăn cu scoarța albă se profilează în întunecimea nopții, nefirească asemeni unui trup de mireasă care bântuie în noapte în căutarea nunții de unde tocmai a fugit.

În depărtare se tânguie un saxofon doar pentru a sparge monotonia și a mă incita să plutesc pe valurile turcoaz ale nopții. Încet ritmul prinde viață asemeni lianelor, încolăcindu-se în jurul minții mele, pe unde circulă nestingherit prin cele mai întunecate cotloane ale ei și pe căi doar de el create.

Închid ochii și trec în cealaltă lume până ce ultimul sunet se pierde în neant.

Mă trezește o foame nedomolită de vers și scris. Mă las în voia cobrelor cuvinte, vrăjite de fluierul de trestie (Bheen) al unui Nagaș.

Să scriu, aceasta-i dorința, să scriu pentru puținii oameni care încă mai citesc, pentru cei din generația mea și poate pentru excepțiile generației de astăzi.

NU, nu mă veți putea contrazice! Vă dau un exemplu grăitor că ceea ce spun este purul adevăr.

Fiul meu cel mare și-a cumpărat de curând un nou eBook. A făcut comandă pentru o copertă, dar când a primit-o a constatat cu stupoare că nu se potrivea fiind mai mică cu doi milimetri. Și-a luat picioarele la spinare cum se spune și a mers în magazinele de specialitate căutând coperta potrivită dar nu a găsit-o. Motivul cât se poate de simplu, nu se găsesc.

Oamenii zilelor noastre nu mai citesc cărți, este motivul pentru care magazinele nu se mai obosesc să aducă așa ceva, acesta a fost veșnicul răspuns de la vânzătorii magazinelor pe care le-a vizitat. Normal că a fost privit ca o mare curiozitate, - uite unul care mai citește cărți -!

Ca să pot scrie, uneori trebuie musai - să-mi încarc bateriile - și cum altfel decât cu o baie minunată în lacul pe malul căruia se află căsuța mea de păpuși cum o numesc eu, datorită dimensiunilor pe care le are.

Zis și făcut! Mă echipez și cât ai bate din palme și cobor pe malul lacului.

Mă afund cu cea mai mare plăcere în apa caldă ca o lacrimă a lacului și în ale cărei unde întunecate luna-și caută nehotărâtă locul.

O pală ușoară de vânt trece printre clopoțeii atârnați cândva de mine pe una dintre ramurile mesteacănului. Vreau să pot opri această clipă să o împăturesc frumușel, să o pun într-un medalion pe care să-l port veșnic la gât. Și cum altfel aș putea face? Merită să încremenesc acest moment cu apa asta minunată arar împroșcată de mâinile mele, cu luna care-și caută locul în unda ei, cu briza ușoară a vântului care face să cânte clopoțeii, cu mirosul de apă și greierii ce cântă prin iarba...

Vreau să mă afund într-un somn de o mie de ani precum Frumoasa din Pădurea Adormită împreună cu tot ce însoțește această clipă, iar trezirea să-mi fie într-un veac în care toți oamenii să fie oameni!

Totul să fie limpede și clar, fără minciună, fără ipocrizie, fiecare să se mulțumească doar cu ce are, iar dacă vor ceva în plus să muncească cinstit și să obțină tot ce-și doresc.

Gânduri și vise pe care nu le văd a se realiza prea curând. Este exclus să visezi la așa ceva în zilele noastre, când doar banul este la putere.

Banul este motorul care face să se rostogolească la vale tăvălugul vieții. Banul este dirijorul din umbră și nu numai. El a pus stăpânire cu totul pe viața omului zilelor noastre, totul este raportat, măsurat de ban! În loc să ne folosim de bani pare-se că omul este cel folosit, el este cel care a devenit sclavul banului. Nu voi face aici apologia banului, sunt mulți cei care au făcut-o mai bine, sau mai puțin bine înaintea mea. Eu și în acest caz pun doar veșnica întrebarea, ÎNCOTRO?

După ce m-am lăfăit suficient ies din apa caldă și mă las cuprinsă de aerul răcoros dar inert al nopții ca de un prosop înmiresmat. Această magie trezește în sufletul meu pasiunea, acea pasiune care se ridică ca o aromă deasupra tuturor lucrurilor! Pasiune care te face să privești totul în jur cu alți ochi, cu ochi de îndrăgostit. Pasiunea care-l face pe orb să vadă și pe mut să vorbească. Este portul totdeauna legat de uscat și care nu te lasă niciodată, dar absolut niciodată să plutești în derivă. Doar trăind cu pasiune viața o poți simți în toată deplinătatea ei. O viață împlinită este darul pasiunii. Încă mai pun pasiune în tot ceea ce fac și simt, este și motivul pentru care simt cu adevărat că trăiesc!

Oprește omule pentru o clipă caruselul vieții și încearcă doar să o simți cu toată ființa ta, MERITĂ, MERITĂ DIN PLIN!

Trăiește, trăiește simplu și frumos, umpleți sufletul cu plăcerea vieții până la saturație, doare, da, uneori doare preaplinul!

Încotro?

La masa de scris, acolo mi-e locul, acolo simt plăcerea, împlinirea!

Rodica Cernea