Alexandru Lamba, Azilul meu, Polirom, 2024

Disclaimer

În urma unor reacții la ultima cronică de carte publicată, aș dori să încep cu niște mici precizări.

Laudele sau, din contră, blamările de un anumit tip desființează, de aceea, în (con)textul general al impresiilor de lectură, încerc să mizez pe echilibru, adică să scriu, pe de o parte, despre ce mi-a plăcut și, pe de altă parte, despre ce nu mi-a plăcut la o carte citită. Astfel, dacă semnalez și părțile (de fond sau de formă) pe care le consider mai puțin reușite, asta nu înseamnă că arăt cu degetul un om, așa cum ar crede unii. Departe de mine acest gând. Din contră, sunt interesat de idei, de emoție, de poveste și de partea tehnică, naratologică și semantică, prin care se susține (sau nu) întregul, așa cum am încercat să evidențiez, după puteri, prin exemplele volumelor deja recenzate.

În fine, impresiile de lectură (inegale, de altfel), pe care le public în rubrica de carte Lecturi contemporane. O listă inegală, trebuie privite & înțelese în relativitatea lor. Fără a fi niște judecăți absolute sau definitive, ele survin din dorința & plăcerea de a discuta despre cărți și, uneori, prin extensie despre un fenomen mai amplu, cu bune și cu rele... adică, de a deschide un dialog util & provocator, aș zice, despre cărți, atât de necesar în perioada aceasta.

*

După ce în anul 2022 a publicat romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, în Biblioteca de Proză Contemporană, Litera, Alexandru Lamba revine în acest an cu un roman mai comercial, intitulat Azilul meu. Lamba e genul de scriitor maleabil, care migrează prin diferite zone ale tematicii, în general. Cei care au ajuns deja la cele două cărți menționate știu exact la ce mă refer. În acest proces de "reinventare", nu pot să nu remarc stilul plăcut al povestirii, dar și faptul că Lamba știe să construiască o poveste cursivă, cinematografică.

Cartea de față urmărește povestea unui român naturalizat în Algeria (Radu, devenit Rida), care îi mărturisește unui jurnalist român întâmplările prin care a trecut în anii `60: "Povestea mea începe în Lyon, în aprilie 1962, într-un oficiu al forțelor de muncă și se termină la finele lui martie 1963, la In Ekeer. Acela a fost anul venirii mele acasă."

De la fuga din România, împreună cu un coleg de muncă, protagonistul trece prin suferința de a fi imigrant, în Franța, apoi, trimis în Algeria, se trezește parte a unui experiment neprevăzut al armatei, cu teste nucleare. Ceea ce pare inițial a fi o mărturisire reală, se transformă treptat într-una stranie, (aproape) SF, așa cum o descrie Rida – un povestitor înzestrat, de altfel. Capacitatea lui de a imagina diverse scenarii, în scopul de a ascunde un adevăr personal, poate știrbi (per ansamblu) veridicitatea povestirii. Spun asta, în măsura în care în Epilog aflăm că unele date prețioase ale istorisirii de până atunci nu sunt întocmai.

Protagonistul apelează la o formă a "minciunii", întrucât are credința că "Poveștile sunt ceea ce sunt, iar viața este ceea ce este", cititorilor revenindu-le rolul de a înțelege montajul și de a fi atenți la decupajele textuale, pentru a putea face, în final, sensul global și pentru a vedea povestea din spatele poveștii. Sigur, unele inside-uri despre o astfel de posibilitate există pe tot parcursul cărții. Cel mai la îndemână mi se pare, de pildă, descrierea atentă a Anissei, orfana beduin, care nu e altcineva decât Maisah, soția protagonistului. De ce ar fi prezentat-o Rida cu atâta pasiune și de unde i-ar fi știut povestea cu lux de amănunte, dacă nu avea un rol atât de important în viața sa?

Una peste alta, mi se pare că protagonistul își joacă destul de periculos "cartea" mărturisirii, riscând să își piardă din credibilitate: câtă încredere mai au cititorii într-un personaj care le-a spus, mai întâi, o poveste neadevărată? Totuși, în exemplul de față, Rida încearcă (și reușește, cred) să își răscumpere greșeala "minciunii", adică să se împace cu cititorii, oferindu-le un argument cu greutate sentimentală, aș spune. Nici măcar fiul lor nu cunoaște adevărata poveste, așa că gestul lui are explicații atenuante: "Ea [soția] știe că povestea Anissei nu se termină așa. Însă acea parte o știm cu adevărat doar noi doi. Acea parte nu are voie să o afle nici măcar fiul meu, Khalil Moussa, el însuși intrat în ultima parte a vieții." Acum, ei doi (Rida & Maisah) și cititorii...

Plasarea în trei spații geografice diferite social, politic și economic (Estul și Vestul Europei, Africa), oferă autorului pretextul de a medita, pe alocuri, asupra a două concepte: identitate și alteritate. Povestește despre aproapele și departele său.

Pe Lamba pare să-l intereseze condiția femeii (vulnerabile), apropierea (sau depărtarea?) dintre oameni din culturi total diferite, efectele colonialismului, amenințarea conflictelor etc. Astfel, Azilul meu devine destul de reprezentativ în acest sens.

"Ce eram noi, cei de dincolo de Cortina de Fier, pentru oamenii din vestul Europei, dacă nu niște personaje tragicomice dintr-o poveste proastă? Ce era partea noastră de glob pentru ei mai mult decât o distopie jucată bombastic, pe roluri?"

sau

"Cât le pasă europenilor de războaiele din Africa Centrală, de exemplu, atât le pasă și lor de țările care se luptă în Europa."

Nomazi, femei captive, violuri, abuz de putere, rivalități între frați, acapararea puterii prin șantaj, toate acestea, și nu doar, generează o atmosferă specifică basmelor orientale. De aceea, capitolele dedicate poveștilor despre beduini mi-au plăcut cel mai mult. În schimb, părțile dedicate întâmplărilor de la baza militară sunt mult prea tehnice. Nu știu în ce măsură un cititor neinteresat de un astfel de subiect poate să rezoneze cu descrierile și dialogurile, de exemplu, despre gaura de vierme, despre TNT, despre geometria multidimensională etc. Nu pot spune că mi-au displăcut întru totul, întrucât le-am înțeles rolul în construcția generală a textului, dar nici nu m-au dat pe spate.

În fine, sunt curios ce poveste va mai scrie Alexandru Lamba, odată cu următoarea carte...