Dacă până la începutul secolului XX nu puteam vorbi în spațiul românesc de o literatură feminină valoroasă, care să treacă testul timpului, ajungând să facă parte din canonul literar, lucrurile se schimbă radical în perioada interbelică și asta nu doar datorită consecințelor războiului, ci și prin apariția operelor unor femei care își vor ocupa pe bună dreptate locul în pleiada scriitorilor, care fac parte din marea literatură română interbelică. Dintre acestea, Hortensia Papadat-Bengescu rămâne cea mai răsunătoare voce feminină a perioadei sale, cea care reușește printr-o intuiție extrem de fină, prin sensibilitatea acută și prin nevoia de confesiune, să facă trecerea de la romanul subiectiv de tip proustian la cel obiectiv, cu personaje aparent balzaciene, în spatele cărora se ascunde scriitoarea. Obiectivitatea are însă nuanțe subiective, fiind o scriitură cu totul originală în literatura română și greu de încadrat într-o singură paradigmă literară. Cert este faptul că Hortensia Papadat-Bengescu își găsește evadarea din realitatea imediată într-o irealitate care nu era altceva decât societatea bucureșteană a anilor de după Primul Război Mondial. Pentru scriitoare, trupul și sufletul s-au împletit întotdeauna, co-existând, fapt pe care aceasta îl va înfățișa în toate operele sale cu luciditate și autenticitate. Este drept că multe dintre personajele lumii în care se retrăgea Hortensia Papadat-Bengescu s-au ghidat mai degrabă după simțire, decât după rațiune, lucru dorit probabil și de către scriitoare, însă cum așa ceva nu era posibil pentru o femeie de societate, căsătorită cu un magistrat, care avea nenumărate responsabilități, scriitoarea a "vorbit" prin personajele sale, înfățișându-ne trupul său sufletesc și viața în Cetatea vie, București, descriindu-și scriitura ca fiind "armonie cât mai reglementată a jazzului meu frenetic de simțiri".

Condeiul scriitoarei va da literaturii române ciclul Hallipa, compus dintr-o nuvelă și cinci romane, care înfățișează nu doar destinele membrilor familiei Hallipa, ci și a altor personaje, mai mult sau mai puțin norocoase, cu toții având o trăsătură comună, luarea deciziilor, ghidați fiind de emoții, în special de cele negative și nu de rațiune. Declarând într-un interviu că personajele sale nu sunt oameni excepționali, ci persoane pe care le întâlnea zilnic, scriitoarea aduce în prim plan o întreagă lume de caractere, pe care o plasează în "Cetatea vie", Bucureștiul, care devine astfel un caleidoscop social, unde se adăpostesc laolaltă "fecioare despletite", prinți ruinați, părinți "absenți" din viața progeniturilor lor, precum și marile familii burgheze, care își ascund rădăcinile, lustruindu-și blazonul familial. Deși la o primă lectură fugitivă, eroii bengescieni par adevărate tipologii balzaciene, în realitate, această trăsătură este unicitatea adusă de Hortensia Papadat-Bengescu. Eroii bengescieni, în goana lor după parvenire sau după păstrarea "bunului renume" în societate, se ghidează preponderent după inteligența emoțiilor sau după cum notează chiar scriitoarea, după "trupul sufletesc", ajungându-se astfel la adevărate drame sufletești, din care eroii bengescieni nu se pot salva, ajungând, mai devreme sau mai târziu, la eșec.

Publicat între 1926 și 1938, inclusiv ultima parte, rămasă în manuscris, considerată pierdută, însă regăsită și publicată în 2012, care poartă cititorul până la finalului drumului familiei Hallipa, acest ciclu reprezintă cea mai cunoscută parte a operei Hortensiei Papadat-Bengescu. Ciclul, cu inserții autobiografice, format din cinci romane și o nuvelă, care au aspectul unei cronici sociale, precum și o cronică de familie, înfățișează societatea bucureșteană ai anilor de după Primul Război Mondial, această "Cetate vie", un loc ce adăpostește laolaltă personaje demne de tipologiile balzaciene, însă doar în aparență, care percep lumea prin trupul sufletesc. Trecerea unei teme balzaciene în registrul proustian se face prin atenția pe care scriitoarea o acordă în introspecție impulsurilor senzoriale, percepțiilor date de un filtru emoțional și nu rațional, vulnerabil, inconstant, dar fascinant prin urmările pe care le are în zona narativului, tocmai datorită acestor discontinuități, jocul subtil al scriitoarei fiind unic în literatura română.

Nuvela Omul care a trecut, publicată cu puțin timp înaintea primului roman, tot în 1926, ne introduce în lumea ficțională a Hortensiei Papadat-Bengescu, unde cititorul este plimbat prin București și Mizil, ca în cele din urmă să ajungă la Prundeni, moșia unde se nasc nu doar vlăstarii Hallipa, ci și tragedia care îi va însoți pe toți de-a lungul anilor.

Fecioarele despletite, primul roman al ciclului, face trecerea de la subiectiv la obiectiv, deși există în narațiune un personaj feminin observator, care pare a fi dublul scriitoarei, ce analizează cu fină acuratețe celelalte măști, personaje cu pretenții aristocratice ale blazonului, dar cu rădăcini îndoielnice. Alături de ea, cititorul pășește pe străzile "Cetății vii", Bucureștiul, unde deciziile se iau de multe ori ascultând de glasul trupului sufletesc și nu al rațiunii, motiv pentru care personajele apar încă din primele pagini așa cum sunt pe interior, inadaptați ai unei societăți ale cărei valori par răsturnate, care merg pe drumuri ascunse spre parvenire, fără a ține cont că se lasă măcinați din interior de propriile emoții devoratoare.

Concert din muzică de Bach, un excepțional roman polifonic, pregătește cititorul pentru un eveniment monden, menit să se potrivească cerințelor societății parvenite din care personajele fac parte. Muzica este doar un pretext pentru a accede pe o scară ierarhică unde rădăcinile sunt bine ascunse, iar blazonul familial se lustruiește în saloanele marilor familii bucureștene. Ca la un bal mascat, oricine reușește să aibă acces aici, devine conștient de faptul că sinele pe care îl afișează trebuie să fie lustruit anume, fiind de multe ori opusul celui interior, fiindcă adaptarea pentru aceste personaje snoabe se face printr-o alergătură continuă spre parvenire, cu acuta nevoie de a aparține unei clase sociale înalte. De aceea, în cadrul concertului, cu toții încearcă să interpreteze nu doar compoziția lui Bach, ci și propria partitură omenească, cea mai de soi versiune a lor.

Drumul ascuns conduce personajele spre o "fericire dureroasă", care se plătește scump de cele mai multe ori. Și aici intervine nevoia aproape bovarică de apartenență la o lume în care odată ajunse, personajele nu se pot bucura de statutul dobândit, ci prin decizii și acțiuni dictate de emoții, reușesc să dărâme tot ceea ce clădiseră în drumul spre fericire.

Rădăcini, poate cel mai întunecat dintre romanele ciclului, ne înfățișează o așa-zisă capitulare, încercarea de întoarcere a personajelor către rădăcinile pe care tot acestea le reprimaseră cu ani în urmă și de acceptare a acestora. Dar lucrul acesta nu se poate face fără un preț, un tribut plătit trecutului renegat odinioară, pentru asigurarea, dacă mai este posibil, a unei fărâme de liniște a prezentului.

Străina, textul care încheie povestea Hallipilor, deși rămas în manuscris și publicat postum, aduce în prim plan un cuplu de personaje tinere, menite parcă să continue povestea părinților spirituali, despre a căror soartă aflăm în paginile textului. Deși cei doi sunt o generație desprinsă cu totul de Hallipi, nu reușesc să fie stăpânii propriilor emoții, măcinați de obsesii sufletești himerice, în care par a-și găsi refugiul. Diferența de mentalitate și vârstă dintre această nouă generație și cea a părinților lor este evidențiată pe parcursul narațiunii, iar tinerii își dau seama de absurditatea comportamentului lor. Astfel, reușesc, deși nu în totalitate, să-și stăpânească trupul sufletesc, acceptând pierderea părinților, dar și dispariția obsesiilor.

Putem afirma fără teama de a greși că ciclul Hallipa al Hortensiei Papadat-Bengescu își merită locul superior pe care a fost așezat în literatura română. Nevoia de confesiune acută a femeii, încurajată și de talentul literar înnăscut al scriitoarei, a făcut posibilă apariția unei opere de o reală valoare, ce poate concura oricând cu marile romane europene ale secolului XX. Aflată la adăpostul personajelor, confesiunea femeii, experiment balzacian trecut prin filtrul proustianismului, conferă acea autenticitate atât de teoretizată de marii scriitori ai vremii. Analiza psihologică face posibilă descrierea lucidă a unor personaje inadaptate, care mai devreme sau mai târziu cad în capcana propriilor emoții negative, după care se ghidează, temându-se, paradoxal, de acea "fericire dureroasă" pe care o caută cu disperare. De aceea, personajul bengescian e menit să eșueze de fiecare dată, chiar și în cazul unor oameni inteligenți, dovadă clară că inteligența emoției este întotdeauna mai puternică decât rațiunea, filtrând și înfățișând altfel realitatea imediată.

​