Nu știu dacă sunt eu singura, dar cu fiecare ființă care îmi dispare din viață, pe cale naturală sau de ghinion al săracului, parcă mă sparg în fragmente și ce lipesc eu înapoi devine o creatură sinistru deformată, cu părți esențiale lipsă. Nu cunosc eu multe despre teoria artei, dar dacă Dali ar putea exprima ușor haosul rămas în mintea mea, atunci clar Picasso mi-ar explica sufletul. Știi cum e aia, de mers mergi mai departe, că dacă stai pe loc, pierzi la bancă apartamentul de 2 camere. Dar nu știu ce mers e ăsta, că abia văd stânga, dreapta, și mă împiedic la fiecare al doilea pas.

Și nu e că nu te obișnuiești, că oamenii se pierd, se pierd ușor ca speranțele din tinerețe, se pierd așa ca o pală de vânt care vine, pleacă, mai vine, dar mai des pleacă. Deci de obișnuit, ești obișnuit. Nu durează mult, 1 lună și ești brici, gata de muncă, gata de mai departe. Doar că rămân niște goluri pline de rumeguș putrezit. Și mucegaiul ăla mie îmi place, e culoarea mea preferată, dar avansează ca un cancer și fiecare gol se mărește până atinge alt gol. Și tot așa până cașcavalul meu găurit e doar o gaură imensă și nu mai știi cum ai devenit adult, cum ai devenit prost, cum ai devenit singur. Iar eu știu, chiar și în limitarea mea, că literatura din singurătate s-a născut, că la început nu exista faima, nu exista cariera, nu exista Facebook sau Instagram, unde să scrii că ești scriitor și să primești nițică dopamină dintr-un singur cuvânt. Nu, că înainte nu era nimic. Erai tu cu foaia și o singurătate acerbă, una de-aia de o simți cum îți scrijelește în piele și o teamă anxioasă de știai că vei plesni dacă nu o scoți și ți-o pui undeva. Și așa s-au născut și scriitorii, ăia numiți pasionați. Ăia sunt cei mai singuri, din ăia nu au mai rămas părticele, ci doar gol.

Și ne lăudăm ca români cu dorul, că doar noi îl avem. Alții au altele, au pierdere, au nostalgie, dar dor avem doar noi. Ce prostie, să îți lauzi singurătatea ca noutate a neamului, când de fapt ea se întinde, venă cu venă, până departe de națiune și până la om. Mie una nu îmi e dor, mie îmi e durere. Aș vrea să fie dor, parcă dorul ține mai de trecut, dar durerea e de prezent, iar eu de prezent sunt sătulă. Înlocuiesc om cu om și om cu carte și carte cu carte, pe ritmuri de Finneas și pe cuvinte de oameni singuri, care își prezintă volumele drept ofrande singurătății. Să mai stea sau să plece? Să plece, să plece, căci oamenii sunt materie solidă, dar efemeri, mai bine să plece, că mai mult sunt obișnuită cu starea de fapt decât cu excepția de drept. Și din mine a rămas doar golul, doar un pic de șvaițer, nici nu mai am ce găuri. Mai bine treceți direct prin și vă scriu apoi o de-aia de corazon.

Mereu va suna mai bine scriitor decât trist amator sau "between friends" decât "singur cuc", dar noi știm adevărul. Știm ce înseamnă să plece om cu om și dor cu dor și să rămâi doar tu, cu o foaie, un ecran, cu tine, cu tine, cu tine, și de tine să nu mai scapi. Mă declar scriitor.