A apărut, la editura clujeană Casa Cărții de Știință, încă din 2021, un studiu consistent intitulat Tigrul și steaua. Violență și exil în proza latino-americană a secolului XX* scris de Rodica Grigore. Dincolo de implicațiile didactice evidente ale cărții, subliniem importanța demersului, care contribuie la reașezarea comparatismului românesc în ansamblul cercetării universale. Miza cărții este mărturisită încă de la început, aceea de a observa, prin intermediul analizei creațiilor a cinci scriitori Clarice Lispector, Guillermo Cabrera Infante, José Donoso, Roberto Bolaño și Mario Vargas Llosa, modul în care "violența determină exilul", iar exilul poate "să provoace violența". Jocul dintre implicațiile metaforice ale "tigrului", ca simbol al puterii, indiferent din ce zonă vine aceasta, statală, individuală, artistică sau de tip centru-periferie și "steaua", care în cazul cărții de față are cinci colțuri, cinci autori care sunt discutați ca formă prin care ființa umană se salvează, chiar și în exil, de la uitare și scapă de chingile angoasante ale forței de orice natură.

După ce în 2015, Rodica Grigore a publicat Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale și de conținut: Miguel Ángel Asturias, Alejo Carpentier, Juan Rulfo, Gabriel García Márquez apărută la aceeași editură, volumul despre care discutăm aici contrabalansează și completează discuția despre romanul sud-american.

Structura cărții este menită să o facă accesibilă și pentru un cititor mai puțin familiarizat cu proza latino-americană a secolului al XX-lea, oferind direcții și indicii de lectură; o cercetare închegată, ce dovedește cunoașterea contextului istoric, politic și cultural al spațiului care a dat naștere unor personalități care au fascinat, la nivel global, prin scrierile lor. Înțelegerea fenomenului literar de secol XX, cu implicațiile uneori aride ale teoriei, este dublată de o apropiere caldă, subtilă, aproape ca o piele textuală de volumele care vorbesc despre experiențe sfâșietoare, despre violență și cruzime, despre nostalgie și părăsire, despre moarte și iubire, despre trădare și prietenie, despre un trecut colonial și libertate.

Incursiunea documentată din partea întâi, Premisele teoretice, răspunde întrebărilor pe care ni le putem pune despre secolul XX din America Latină, cu argumente solide. Sunt discutate inclusiv conceptul de "latino-american" și momentul în care "teoretizarea modernismului" a marcat recunoașterea internațională, precum și rețelele transnaționale care traversează rapid oceanul, prin importul modelelor culturale europene, dar și generarea originalității prin intermediul specificului spațiului și moștenirii culturale. Analize pertinente sunt întreprinse plecând de la situația politică a continentului și relațiile esențiale ale scriitorilor cu puterea reprezentată de autorități, cu informații istorice despre elemente din biografia scriitorilor ce ar putea justifica o anumită atitudine față de o categorie socială ori construirea unor personaje care să expună ideologii. Observând schimbările de paradigmă dinspre formula realismului-magic din perioada "boom"-ului, spre inovațiile narative din perioada "post-boom", autoarea nu se sfiește să facă afirmații tranșante precum "sentimentul de schimbare dublat de conștiința continuității sunt semnele distinctive ale noului tip de roman" cu privire la începutul anilor 70, una dintre cele mai prolifice perioade de creație.

Plecând de la observația lui Cueto, conform căreia cele două teme esențiale ce definesc proza latino-americană sunt conflictul și utopia, sunt oferite deschideri legate de coagularea unui spațiu al violenței, caracterizat de o mare "diversitate etnică", în care ciocnirile de orice fel, individuale și colective, definesc o lume. Demersul este complex, reprezentările utopice fiind astfel trecute în revistă: Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez și Casa Verde de Mario Vargas Llosa sunt aduse în vecinătatea operelor - far precum Utopia lui Thomas Morus și Cetatea Soarelui de Campanella, "contemporane cu descoperirea Lumii Noi". Lor li se adaugă o a treia categorie, aceea ce explorează imaginarul apocaliptic, cu referiri la Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa, Obscena pasăre a nopții de José Donoso și 2666 de Roberto Bolaño.

Cititorul pătrunde în lumea violentă a conflictelor politice, sociale, economice, iar reflectările lor în literatură sunt aduse în prim plan, pe rând. Violența și, implicit, sistemele autoritare nasc exilul, în orice parte a lumii, iar când acestea sunt exacerbate și supradimensionate se naște o literatură altfel, precum cea sud-americană. Rodica Grigore sintetizează experiența literară a exilului, într-o afirmație care înglobează și ceea ce trăiește omul contemporan, definind, de fapt, utilitatea cunoașterii modelelor culturale ale trecutului. Ceea ce ea numește "metafizica exilului" se construiește din permanentul dialog între trecut și prezent, dintre reprezentările lumii în alte epoci și imaginarul contemporan care nu se desprinde, ci reformulează realitățile lumii: aceste "elemente ale trecutului sunt și o oglindă a lumii contemporane și a societății în care trăim, multe realități antice prefigurând o serie de realități cu care ne confruntăm astăzi, de la depopularea unor zone (aride sau marcate de violență) la exilul politic sau la fenomenul migrației economice într-o lume globalizată".

Despre "hărți exilice" și nevoia cartografierii

Americanul Robert T. Tally Jr. vorbea despre o "anxietate cartografică", în contextul unei crize generalizate a reprezentării în literatura contemporană. Este definită, astfel, o atitudine a scriitorului în general care folosește repere geografice născute dintr-un acut sentiment al neliniștii. Hărțile imaginată de scriitor, scrie Rodica Grigore, sunt un mod de "a-și relata istoria personală sau a comunității din care face parte și cu care împărtășește aceleași sentimente ori resentimente". Această translocare în alte spații, prin exil, duce la o observație fundamentală pentru definirea literaturii latino-americane: "numeroși refugiați (politici sau economici) nu au făcut altceva decât să mute problemele lumii de origine în cea în care s-au stabilit", iar acest lucru a dus la faptul că "întregul continent a devenit martorul și cadrul de desfășurare al "exportului" susținut de forme și manifestări ale violenței ori ale conflictelor fratricide". Cartografiile literare pe care le face scriitorilor aleși definesc hărți ale lumii, născute din realități și constructe vizionare.

Pe parcursul a nu mai puțin de șaptezeci de pagini se desfășoară prima analiză, cu minuțiozitatea celui care intră în carnea romanelor lui Clarice Lispector, trădând preferința criticului pentru narațiunea pe care o caracterizează sugestiv: "S-a spus despre ea că arată ca Marlene Dietrich și scrie ca Virginia Woolf, a fost comparată cu Joyce sau Borges" sau cu Beckett. Capitolul devine, de fapt, un microstudiu ce convinge cititorul, indiferent de categoria din care face parte, să citească. De la afirmații în care se remarcă "profunzimea filosofică de excepție" a romanelor lui Lispector, până la "accentele confesive", "inautenticitatea interioară", "cruzimea drumului ce duce spre autocunoaștere", "violența latentă", "specularitatea" la nivelul literaturii și personajelor, sentințele izvorăsc din profunda cunoaștere a romanelor Aproape de inima vijelioasă a lumii, Patimile după G.H., Apa vie sau Ora stelei. Discursul este conturat mai ales de ideea violenței pe care o înglobează literatura autoarei braziliene, prin intermediul mijloacelor ludice textuale, prin personaje ce nu renunță la vocația luptei.

Prezentarea lui Guillermo Cabrera Infante, scriitorul cubanez, este justificată de structura inovatoare a narațiunii în care se "distrug schemele și structurile tradiționale ale temporalității și spațialității". Romanul Trei tigri triști este relevant mai ales prin formula narativă muzicală, ce amintește și de cunoscutul Arpièges al lui Dumitru Tepeneag. Rodica Grigore face o afirmație categorică despre celebra carte: "cel mai politic text al epocii, cel mai subversiv, dând glas acelor valori care nu vor putea să mai fie regăsite vreodată în alt loc decât în literatură". Proza lui Cabrera Infante este caracterizată, în viziunea criticului, de o "natură fragmentară", de "experimentul la nivel lingvistic", de modelul cinematografului, "artificialitatea", "autoexilarea", "obsesia timpului" și "nostalgia Havanei".

Chilianul José Donoso, care a făcut parte din generația "boom"-ului din anii 60, este prezentat prin intermediul analizei romanului Obscena pasăre a nopții. Autorul este ales și datorită faptului că reprezintă "punctul strategic de întâlnire între închiderea formală care a marcat avangarda chiliană (inițiată odată cu Maria Luisa Bombal) și deschiderea orizontului postmodern în Chile, prin creația Diamelei Eltit". Romanul său e văzut drept o reprezentare a "fuziunii conflictuale a puterii", "o răsturnare carnavalescă a valorilor și imaginii lumii", tratând "problema dispariției subiectului", apreciind "polifonia", dar și "imaginea unor realități marginale". Deschiderile oferite sunt complexe și propun indicii despre metodele de interpretare ale acestui tip de literatură.

Cazul lui Roberto Bolaño este adus în discuție din perspectiva prozei în care "exilul, înstrăinarea, (în)depărtarea devin mărci ale scriiturii". Privit mai ales din unghiul exilului, scriitorul chilian are o narațiune în care se produce o "deteritorializare", o "rupere brutală de polis", iar autoarea propune un periplu concentrat prin proza sa. De la Amuleta, la O stea îndepărtată, Nocturnă în Chile, proza scurtă din Convorbiri telefonice, Detectivii sălbatici, temele abordate sunt cele ale călătoriilor formatoare, ale orașelor capitală ori ale existenței violente. Ultimul roman este 2666 "o uluitoare istorie fragmentată și redusă la ruine" cum îl descrie criticul, în care esențiale rămân "circularitatea și marginalitatea".

Un alt roman sinteză a sensibilității secolului al XX-lea este Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa. Constituit din "narațiuni semi-independente", textul vorbește despre violență, așa cum observă autoarea, "manifestată în planul general al istoriei", dar și la "nivelul relațiilor interumane". Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este văzut drept o "meditație asupra mecanismelor puterii". Concluzia periplului pe care cititorul dornic de a culege indicii despre personaje și acțiunile lor îl întreprinde este că "Scrisul, textul devin, așadar, singura șansă de salvare în fața haosului, barbariei și cruzimii la adresa aproapelui", după cum afirmă Rodica Grigore.

A discuta despre violență și exil rămâne o formă de a dezvălui o altă ipostază a literaturii, una în care cititorul român se poate recunoaște, mai ales prin analogiile cu fenomenele politice, unele extreme, care au caracterizat și spațiul autohton. A alege ori a ți se impune drumul exilului, indiferent de motivație, se transformă într-o traumă care, în unele cazuri, generează literatură. Or, despre frumusețea uitată a literaturii vorbește și cartea aceasta, atât de sugestiv ilustrată pe copertă cu Grădina plăcerilor de Hieronymus Bosch.