Finalul anului 2024 a adus pe scena Sălii Studio a Teatrului Național "I. L. Caragiale" din București o revenire a lui Andrei Șerban după trei decenii de absență, cu textul Mary Stuart, adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller. Publicului din România cu siguranță nu îi este străin Icke, deoarece Andrei Șerban a mai montat trei piese de-ale sale: Oedipus la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Doctorul la Teatrul Maghiar din Timișoara și Oedipe la Teatrul Bulandra din București. Cunoscut pentru reinterpretările sale contemporane ale textelor clasice, Robert Icke transformă această dramă istorică într-o explorare captivantă a puterii, politicii, identității și, mai ales, a destinului. De-a lungul istoriei, destinul a jucat un rol important în turnura unor evenimente, a dictat soarta unor războaie sau a contribuit la evoluția unor personaje istorice. Un element distinctiv al montării lui Icke este introducerea unei decizii aleatorii: la începutul fiecărei reprezentații, soarta personajelor principale (Mary și Elizabeth I) este decisă prin aruncarea unei monede. Aceasta determină care actriță va juca rolul Mariei Stuart și care o va interpreta pe Elizabeth. Astfel, piesa pune un accent suplimentar pe ideea hazardului în istorie și politică. Este important să înțelegem că poziția de putere este adesea o chestiune de circumstanțe și chiar de destin, deoarece, indiferent dacă îți dorești sau nu, trebuie să îți conduci țara dacă soarta a decis că urmezi la tron. Privind din perspectivă istorică, citind biografiile celor două regine, dar și ale celor implicați în această poveste, vom observa că destinul a jucat un rol crucial în viețile acestora, fiindu-le, în final, potrivnic. Așa cum se menționează și în caietul-program, ambele regine sunt prizoniere: Mary este captiva, iar Elizabeth se simte închisă pe tron, spunând: "Coroana regală e o celulă de închisoare cu bijuterii." Această replică nu este întâmplătoare, deoarece, de cele mai multe ori, deciziile tale pot fi contestate, iar libertatea îți este îngrădită de voința poporului.

În seara la care am participat, rolul lui Mary Stuart a fost interpretat de actrița Raluca Aprodu, cel al reginei Elizabeth I de Ofelia Popii, iar Mortimer de Tudor Cucu-Dumitrescu, acestea fiind cele trei personaje care au mai mulți actori distribuiți în rol. Mary mai poate fi jucată de Ofelia Popii și Nicoleta Lefter, Elizabeth doar de Raluca Aprodu (în funcție de cum decid sorții), iar în rolul lui Mortimer mai pot fi văzuți Florin Aioane și Ștefan Mihai. Din distribuție mai fac parte Mihai Călin (Paulet, temnicerul lui Mary), Conrad Mericoffer (Lord Burleigh, consilierul reginei), Marius Bodochi (Lord Talbot), Emilian Oprea (Contele de Leicester), Mihai Calotă (Lord Aubespine), Ciprian Nicula (William Davison) și Florin Călbăjos (Kent/Melvin).

Rolul reginelor este, într-adevăr, un tur de forță, atât fizic, cât și emoțional, mai ales că fiecare dintre cele două are un zbucium interior care trebuie să iasă la suprafață. Alegerile nu sunt ușor de făcut, iar deciziile eronate se plătesc cu viața. Cele două regine sunt construite ca două fețe ale aceleiași monede. În esență, ele reflectă dilemele și sacrificiile pe care le presupune puterea. Astfel, relația lor este una de respingere și, paradoxal, de admirație reciprocă, cele două înțelegând foarte bine povara tronului. Raluca Aprodu oferă rolului o abordare profund emoțională, fiind capabilă să exprime, atât prin joc, cât și prin replici, vulnerabilitate, demnitate, dar și disperare. În sine, vorbim și de o fragilitate umană, pentru că, dincolo de aspectele istorice și politice, indiferent de erorile pe care le-a făcut în viață, este un om. Cu toate acestea, execuția o acceptă cu mândrie și demnitate, pentru că știe, în profunzimea psihicului, că aceasta este unica modalitate de salvare. De partea cealaltă, Ofelia Popii, în rolul Elizabeth, oferă un personaj mult mai tensionat, chiar interiorizat pe alocuri, ascunzându-și adesea nesiguranțele sub masca autorității. Sunt deosebit de importante momentele în care ezită să ia o decizie referitoare la uciderea lui Mary, când se observă zbuciumul psihologic și dificultatea luării unei decizii. Dificultatea constă și în faptul că actrițele trebuie să învețe și să stăpânească ambele roluri, decizia fiind luată în seara spectacolului, ceea ce adaugă un nivel suplimentar de complexitate. Din nou, se dovedește că Andrei Șerban este un explorator amplu al psihologiei personajelor, înțelegând în profunzime zbuciumul și rolul acestora în desfășurarea unei acțiuni dramatice.

Tudor Cucu-Dumitrescu a dat viață unui Mortimer complex, demonstrând pe scenă o combinație impresionantă de energie, pasiune și vulnerabilitate. Caracterul său este definit de conflictele interioare și de emoțiile intense care îl consumă, ceea ce face ca interpretarea să fie o adevărată provocare. Mortimer este un idealist, mistuit de convingerile sale religioase și de loialitatea față de Mary Stuart. Este pregătit să sacrifice totul – inclusiv propria viață – pentru a o salva. Mortimer devine simbolul unei epoci marcate de conflicte religioase intense. Credința sa catolică este motorul acțiunilor sale, dar și cauza prăbușirii sale. Din nou regăsim tema destinului și a felului în care anumite decizii și convingeri pot influența alegerile unui personaj. Mary Stuart este un spectacol grandios, o reprezentație necesară în vremurile tulburi pe care le trăim. Spectatorul va descoperi, cu surprindere, și elemente de modernitate, precum device-urile electronice sau fotograful care face poze înainte de execuție, o trimitere clară la paparazzi și la goana lor după senzațional, dusă până la morbid. Spectacolul crește treptat în intensitate și nu este unul liniștit; dimpotrivă, există momente când devine chiar prea gălăgios. Spectatorii din primele rânduri, unde scena se prelungește până în sală, având spații de joc în stânga și în dreapta, experimentează aproape teatrul total. Apropierea actorilor creează senzația de imersiune completă. Secvența cea mai intensă este confruntarea dintre Mary și Elizabeth. Deși nu există izvoare istorice care să ateste că această întâlnire a avut loc în realitate, momentul este de un dramatism covârșitor. Acesta reprezintă, fără îndoială, punctul culminant al spectacolului.

Nu pot să trec peste light design-ul semnat de Cristian Niculescu, care reușește să îmbine, prin jocuri de lumină, umbre, detalii și chiar o anumită anxietate, folosind nuanțe de alb și albastru. Lumina ghidează subtil atenția spectatorului și intensifică atmosfera dramatică. Recomand cu căldură să vedeți spectacolul, însă o documentare prealabilă asupra evenimentelor istorice este necesară pentru a înțelege mai bine textul și povestea. Mary Stuart este "meciul câștigător" al lui Andrei Șerban cu Teatrul Național, iar revenirea sa, după trei decenii, este cu adevărat spectaculoasă.