Mariana Enriquez, Pericolul de a fuma în pat, trad. Marin Mălaicu-Hondari, Editura ART, 2024

M-am adâncit în noul volum de povestiri Pericolul de a fuma în pat (Editura ART, 2024) semnat de Mariana Enriquez cu aceeași curiozitate temătoare și nestăpânită pe care am trăit-o citind primul volum de povestiri al autoarei Ce-am pierdut în foc (Editura ART, 2017). Traducerea din limba spaniolă semnată pentru ambele volume de Marin Mălaicu-Hondrari a fost o încurajare tăcută și o garanție a calității lecturii. Așteptările nu mi-au fost înșelate.

De la bun început m-a intrigat titlul Pericolul de a fuma în pat. Primul gând mi-a zburat la o carte de tip self-help. Nu uitasem, după experiența lecturii anterioare cu Ce-am pierdut în foc, că voi avea nevoie de curaj să intru ca cititor în subiectele Marianei Enriquez. Și, mai ales, să rămân acolo, prinsă în realitățile ei dure, pentru că poveștile ei te ademenesc precum o plantă carnivoră, te aspiră și nu te poți salva decât după aflarea deznodământului. Ea scrie constant asemenea unei jurnaliste cu experiență directă și puternic angajată în subiecte sociale specifice Argentinei, ceea ce aflăm cu prisosință din biografia autoarei. Și nu are menajamente de limbaj pentru că personajele povestirilor din Pericolul de a fuma în pat trăiesc fără excepție în cea mai crudă realitate oferită de societatea argentiniană pe care autoarea o cunoaște nemijlocit.

"Dezgroparea îngerașului" este povestirea care deschide volumul. Într-un amestec de speculative fiction & horror, aflăm cum membrii unei familii ajung să rememoreze o poveste veche de trei generații atunci când oasele unui nou-născut, decedat prematur, sunt aduse la suprafață după o ploaie puternică care spălase pământul din grădina casei, acolo unde fuseseră îngropate superficial. Copilașul fusese înmormântat conform tradiției costumată în îngeraș, dar continuă să bântuie amintirile femeilor, așa încât oasele fuseseră mutate de câte ori familia își schimba locuința. Povestea fetiței-îngeraș merge mai departe, odată ce oasele ies la lumina zilei.

"Preacurata lacurilor excavate" este o altă povestire prin care Enriquez ne dovedește că este o maestră a titlurilor stranii. Realitatea este expusă fără alterări sau cosmetizări prin ochii unor adolescente preocupate de trăirea intensă, sub toate formele a impulsurilor erotice, declanșate de singurul mascul al grupului, frumosul Diego. Dar exista un obstacol – carismatica lideră a grupului, Silvia, prietena "bătrână" a adolescentelor, urâtă, bondoacă, nedepilată și cu pielea închisă la culoare, pe care acestea o urmează cu fanatism, numai pentru a fi în preajma lui Diego. Ideea de se scălda într-unul dintre lacurile care se formaseră în urma unor excavații le oferă calea spre răzbunare, mai ales că logodna Silviei cu Diego era picătura care umpluse paharul urii. O rugăminte secretă, bine plasată la statuia Fecioarei aflată într-un altar, pe unul dintre malurile îndepărtate ale lacului, funcționează într-un mod miraculos, asemenea unei vrăjitorii.

Iar șirul povestirilor care încep înșelător de firesc continuă cu descrieri pline de viață care abundă în amănunte tocmai bune să te captiveze. Subiectul începe să te încolăcească precum o liană, iar un titlu banal ("Căruciorul") te prinde în vârtej, întorci rapid pagină după pagină, începi să respiri în ritmul naratoarei care este de obicei o voce feminină, și cazi în cea mai naturistă descriere:

"Bărbatul…să tot fi avut în jur de șaizeci de ani…s-a oprit într-un unghi din care mama îl vedea cel mai bine și și-a coborât pantalonii. Mama ne-a strigat…Bărbatul avea pantalonii jegoși, nu purta chiloți și, după ce s-a lăsat pe vine, a țâșnit din el pe trotuar o mare cantitate de fecale moi…duhoarea a ajuns până la noi. Bietul om, a zis mama. Ce mizerie, unde poate să ajungă omul, a zis tata."

Naratoarea îți spune fiecare poveste fără lungimi siropoase, dar te capteză relatând toate senzațiile și emoțiile pe care personajul le-a trăit la timpul respectiv. Convingerile ei sunt ferme și au la bază exclusiv prejudecăți, superstiții și temeri. E limpede pentru cititor că femeile din povestirile Marianei Enriquez, indiferent de vârstă, posedă o duritate și o franchețe la limita firescului. Personajele ei nu sunt vulgare, sunt doar vii și convinse că au puterea de a răzbate.

"Fântâna" este povestea Josefinei care începe la vârsta de șase ani și își găsește dezlegarea după aproape douăzeci de ani de fobii, depresie gravă, crize de isterie, gânduri negre, spaimă de moarte, psihologi, terapii și nenumărate anxiolitice.

"Nu puteam să scot răul din ele și să-l trec în mine, puterea asta nu o am și nu o are nimeni. N-am avut cum să-l alung, cum să le curăț. Tot ce am putut face a fost să-l mut și l-am mutat. L-am mutat din ele în tine, copilă, când tu dormeai în fotoliu. Sfințișorul a zis că n-o să-ți facă mult rău, pentru că tu erai pură. Dar ori m-a mințit Sfințișorul, ori eu n-am înțeles bine. Ele au fost de acord să-l mut în tine, ziceau c-o să aibă grijă de tine. Dar n-au avut."

Povestirile vorbesc mereu de moarte care se întâmplă la capătul unor violențe, cel mai adesea de natură sexuală, dar totul ține de un fel de a lua viața în piept. Credința oarbă în premoniții, vrăjitorii și superstiții este definitorie, dar această conduită nu pare a fi mai mult decât un îndreptar de viață. Pentru personajele Marianei Enriquez totul are valoare, mai ales dacă experiența a fost trăită de cineva și apoi a fost transmisă pe cale orală, ceea ce îi garantează și autenticitatea.

Lectura m-a prins rapid, pentru că Mariana Enriquez știe cum să o facă, dar povestirea care dă titlul volumului se lăsa așteptată, ceea ce îți poate crea o frustrare reală. Un minus al culegerii de povestiri sau un calcul premeditat de a-l ține pe cititor aproape? Tentația de a ajunge mai repede la povestirea cu pricina m-a făcut să sar paginile până la atracția din titlu. "Pericolul de a fuma în pat" a fost unul dintre cele mai ciudate și mai captivante titluri cu care m-am întâlnit până acum. În centrul povestirii omonime se află o tânără femeie cu obiceiuri stranii și apucături de auto-mutilare. Suferința tinerei este relatată aproape impersonal, cu descrieri intime care îți dau frisoane, cu detalii anatomice despre bolile incurabile ale acesteia, dar care se termină în stilul caracteristic lui Enriquez: o suferință fizică profundă este transformată într-o revelație.

"Acele mici incendii circulare o făceau să râdă. Dacă își scotea capul de sub cearșaf și se uita la semiîntunericul din cameră, găurile arse lăsau lumina veiozei să treacă și razele se reflectau pe tavanul care părea acoperit cu stele.

Trebuia să facă și mai multe găuri în cearșaf, pentru că – și-a dat seama imediat ce a văzut – tot ce-și mai dorea era un cer înstelat deasupra capului ei. Asta era tot ce-și mai dorea."

Spre sfârșitul volumului, ritmul inegal al povestirilor devine ușor obositor, a fost nevoie de mici pauze de lectură. Impactul emoțional te poate copleși, relatarea constantă a violenței te poate blaza. Aveam impresia că deja puteam anticipa mecanismul suferinței omniprezente și am simțit nevoia unei respirații adânci, așa cum fac și unele personaje.

Când am reluat lectura, un declic dureros s-a produs cu povestirea "Copiii dispăruți". Mariana Enriquez nu-și menajează cititorii defel. La început, "Copiii dispăruți" pare un simplu articol gazetăresc despre o funcționară tăcută și modestă, dar eficientă care gestionează arhiva cu valoare deocumentară despre copiii pierduți și dispăruți a unui departament care făcea parte din Protecția Copilului. Unde putea să ducă acest fir narativ sec, oarecum plictisitor prin lunga expunere, dar care te încărca negativ și îți punea răbdarea la încercare? Brusc, în partea a doua, Enriquez te aruncă într-o altă poveste cu nuanțe horror și o face fără menajamente artistice, în stilul ei inconfundabil. Copiii declarați morți sau dispăruți la vârste fragede încep să apară tot mai mulți, zâmbind și purtându-se firesc, neschimbați de anii cât absentaseră. Întoarcerile copiilor capătă un aspect de supranatural: copiii trec prin ziduri, iar prezumptivii părinți cer autorităților să fie omorâți, pentru că copiii erau doar o scoarță, erau goi pe dinăuntru. Ca cititor te simți permanent într-un montagne-russe.

Volumul Pericolul de a fuma în pat pune laolaltă douăsprezece povestiri care par piese disparate ale unui puzzle haotic, fără finalitate, mișcător asemenea unui caleidoscop. Narațiunile sunt amplasate în mediul suburban, acolo unde se întâlnesc cu prisosință dezmoșteniții vieții. Traumele sunt văzute ca experiențe de viață aproape firești și cu cât acestea sunt mai dure și mai pline de violență, cu atât sunt asimilate mai profund, prejudecățile și superstițiile predomină, iar soarta este unică și de ne-evitat. Pare că nimeni nu are scăpare, iar alienarea mentală sau dispariția fizică sunt singurele căi de evadare.

Combinația dintre genurile speculative fiction & horror potențează la limita suportabilului subiectele de extracție socială care alcătuiesc volumul Pericolul de a fuma în pat. Povestirile sunt alerte, adesea au câteva pagini și, uneori, îți pot lăsa impresia că autoarea a vrut doar să te pună la curent cu un fapt banal, dar care în esență îți răscolește puternic sensibilitatea, mai ales atunci când faptele de violență au în centrul lor copii și adolescenți care par hărăziți fără scăpare unei asemenea existențe.