Un abur subțire se ridica din râu; era ca și cum spiritul apei se înălța ușor înspre abisul de deasupra, neluminat de stele și nici acoperit de nori grei... În depărtare, clădirile mă păcăleau înspre a crede că sunt aproape de casă. Cunoșteam bine această priveliște, iar zăpada dintre șinele din fața mea părea atât de familiară! Însă acest loc nu era acasă... Ceva era greșit... Atunci când ridicam privirea, împietrită totuși din a mă mișca mai mult, cerul abisal, gol, neînsuflețit nu îmi mai șoptea ca altădată...

Sunt obosită. Îmi întind spatele. Bancheta din tren nu e confortabilă, mai ales că sunt nevoită să călătoresc cu orele. Sunt așezată chiar lângă geam, dar nu pot să văd prea mult din cauza nopții. Câteodată, o lumină răzleață se vede în depărtare, iar atunci când trenul se oprește într-o stație, pot să văd clădirile vechi, băncile pe care rareori așteaptă cineva și vegetația care se extinde până dincolo de câmpul meu vizual. Compartimentul în care mă aflu este liniștit, iar de mai bine de o oră sunt singura persoană rămasă. Becurile din tavan pâlpâie din când în când, trenul se leagănă ușor și înaintează mult prea încet. O senzație de neliniște mă cuprinde încetul cu încetul, cu fiecare zguduitură pe care roțile o fac pe șinele uzate, dar nu e de parcă m-am simțit în largul meu până acum. Totuși, este diferit...

Când trenul s-a oprit într-o gară, mi-am făcut curaj și m-am ridicat pentru a putea arunca o privire în compartimentul de dincolo de ușa care era doar la un loc distanță față de mine. Mintea mea a fost lovită de faptul că nu se afla nimeni nici în acel compartiment. Pe cât de liniștitoare era această singurătate, pe atât de înfricoșată eram de cât de bizar mi se părea totul în jur: de la trenul în sine, la cât de neobișnuită era această situație. De obicei, la sfârșitul săptămânii, îmi era greu să găsesc un loc liber, dar acum era de parcă m-am teleportat într-un univers paralel.

Când am dat să mă așez înapoi, m-am uitat în spate, din instinct, doar pentru o secundă. Vederea mea a reușit să surprindă, însă, o siluetă înaltă și întunecată. Am vrut să îmi întorc privirea din nou, pentru a- mi confirma că am văzut doar un alt pasager, pe care nu îl observasem până atunci, dar ceva, o forță mult mai puternică decât voința mea, mă ținea țintuită în bancheta trenului. Să fi fost doar o iluzie? Oricât de mult mi-aș fi dorit să mă mișc, nu reușeam nicicum. Mă gândeam că era de vină acea frică inexplicabilă cauzată de gândul că aș fi fost singură în această călătorie, așa că am așteptat ca trenul să se miște din nou... Dar nimic. Am așteptat, cred eu, câteva zeci de minute pentru ca trenul să plece din gara în care a staționat. Când mi-am verificat telefonul, am avut șocul de a vedea că nu am semnal. Dacă ceva într-adevăr s-a întâmplat cu trenul, cu siguranță aveam să aștept cu orele pentru ca problema să fie rezolvată, iar faptul că nu aveam semnal nu mă ajuta în cazul în care lucrurile se complicau. Însă, chiar în momentul în care mi-am ridicat privirea din telefon, trenul a pornit brusc, aproape aruncându-mă de pe banchetă.

Doar în acel moment brutal mi-am dat seama de cumplita situație în care mă aflam. Trebuia să mă dau jos din acest tren cât mai repede posibil...

Panica mă controla deja, nu știam dacă mai este necesar să îmi iau bagajul, nu știam în care parte să o apuc, iar legănatul rapid al trenului amestecat cu frica, mă amețeau atât de tare încât eram aruncată dintr-o parte în alta constant. M-am apucat cu mâna de unul din spătarele mai apropiate de mine și m-am ținut cu toată forța pe care corpul meu o mai avea în acel moment de slăbiciune. Din geanta de mână am reușit să îmi scot portofelul, încărcătorul pentru telefon și cheile. Mi-am luat geaca de piele și am pus în buzunar toate aceste obiecte necesare. Nu mai era nevoie să îmi iau bagajul mare, și nu eram îndeajuns de puternică să scap din acest tren cu o astfel de greutate după mine. Mi se părea că fiecare secundă care trece, trenul accelerează mai tare, iar cu acesta, și inima mea.

Priveam speriată în compartimentul celălalt, în timp ce auzeam cum roțile de fier ale trenului zgârie cu furie șinele mâncate de timp. Trenul în care mă aflam era unul cu doar două vagoane, iar la capătul fiecăruia se afla un spațiu pentru controlori. În acel ultim moment de luciditate, mi-am adunat forțele pentru a mă duce la finalul vagonului următor, pentru a verifica ce se întâmpla cu adevărat, doar că drumul până în acel punct părea interminabil... Nu înțelegeam de ce vagonul se lungea tot mai mult, cu fiecare pas îngreunat de mișcările violente ale trenului. Pentru un moment am vrut să cred că doar halucinez din cauza anxietății care mă controla, sau poate din cauza nopților nedormite. Un șuierat adânc se auzi, în momentul în care o altă zdruncinătură puternică mă aruncă între scaune, lovindu-mă cu umărul de geam. Deși izbitura nu fusese atât de puternică pentru corpul meu, când m-am ridicat, am observat o mică fisură.

Mi-am continuat încercarea de a merge înspre centrul de control al trenului. Drumul care până acum câteva minute părea infinit, se scurtase la lungimea sa inițială. Poate că, totuși, șocul m-a ajutat să îmi revin în fire. Pașii mei erau mai încrezători, dar când am ajuns chiar în fața ușii locului în care trebuia negreșit să se afle controlorul, mi-a fost greu să îmi înăbuș un țipăt. Silueta întunecată pe care am observat-o chiar înainte de toată această nebunie era acolo... Fiind atât de aproape de această creatură, puteam să observ că nu e om: era doar o umbră, o conglomerație de fum ce nu se dispersa în aer, ci rămânea în acel contur bine-definit al unei forme umane, ce părea a purta un costum simplu; la ceea ce trebuia să reprezinte chipul, nu am apucat să mă uit, asta pentru că silueta era de o înălțime greu de imaginat. M-am retras încet, dând să închid ușa, când mâna fantomatică a deschis-o la loc, cu o forța pe care am crezut-o imposibilă...

Trenul a devenit, din nou, infinit. Fugeam la nesfârșit prin aceleași coridoare cu podeaua gri deschis și cu un model monoton de pete mici monocolore, printre aceleași banchete cu șezut și spătar albastru închis, prăfuite, dar prin care încă se mai vedeau modele neon tipic anilor 90. Nu aveam curajul să mă uit în spate, dar mereu făceam greșeala de a privi înapoi. Puteam să îi simt prezența, mult prea aproape, ca și cum se apleca în fața pentru a-mi respira lângă ureche, prelung, șoptind morbid. El, orice ar fi fost el, mă urmărea calm, neîntrerupt. Din întunecimea pe care lumina tremurătoare a becurilor o creau, la comanda acestei entități, au început să se târască, asemenea unor șerpi, lanțuri grele... Ce era acest coșmar din care nu mă mai trezeam? De ce trebuie tocmai mie să mi se întâmple asta?

Începeam să obosesc... Într-un moment de neatenție, m-am împiedicat și am căzut. Lanțurile pe care călcam, au început să mă apuce, să mă tragă înspre podea. Cu o smucitură, am reușit să scap, și doar când m-am ridicat, vederea mea a reușit să surprindă crăpătura de mai devreme din geamul trenului. Poate doar așa puteam să scap... Am luat ciocanul de urgență, agățat chiar lângă marginea geamului și am lovit cu toată puterea sticla, chiar în punctul în care era deja crăpată de mine... Trenul, la fel de rapid ca înainte, s-a întors brusc, aruncându-mă afară din închisoarea în care am fost blocată...

Trenul a dispărut fără urmă, dar încă mai puteam să aud șinele trosnind sub greutate sa. Eram pe marginea unui drum, iar priveliștea orașului pe timp de noapte părea atât de familiară! Atunci când, cu ultimele mele puteri, m-am ridicat pentru a pleca, m-am uitat în sus, fiind totuși împietrită din a mă mișca mai mult. Cerul abisal, gol, neînsuflețit, nu îmi mai șoptea ca altădată. Acest loc nu era acasă... Ceva era greșit...