Zile strălucitoare, pergamentoase de calm atmosferic cu aceeași limpezime a luminii în care se scaldă lumea întreagă. Nu mai era revărsarea incisivă, tăioasă, puternică, de tip șuvoi, care vine în ultimele zile de august și în primele cinci-șase de septembrie ca un evanescent, dar ferm semnal de alarmă. Nu. Era lumina aia-havuz, ca o cadă imensă în care se scăldau osificate toate formele lumii, de la prunii de pe marginea drumului până la case, oameni cobo6râți din microbuzele șterse, porțile care se deschideau ca să îi primească, simplu, cuminte, aproape timid, ca și cum ai deschide o carte sau ca și cum toate cărțile lumii s-ar deschide sincron, într-un exercițiu mecanic de adulație a conducătorului iubit, la momentul de aur hotărât de o instanță care punea la cale regia asta, amestec de lene și de supunere, derivă și docilitate, într-o amiază eternă, când păstoasă, când translucidă, minerală, ca o vedere din altă lume.

Avea să se gândească mult apoi la senzația de nemișcare din acele zile de octombrie, echilibru prelungit ca o materie vâscoasă, ca un fel de cașcaval topit care se întinde cât vrei, ca o legănare într-un hamac, dând impresia de drum fără capăt. Băile acelea de lumină din septembrie și octombrie, care durau adesea și în primele zile de noiembrie, erau cel mai mincinos echilibru pe care îl văzuse vreodată. Auzea oameni vorbind despre blândețea toamnei, despre îngăduința ei deja suspectă: "Cât o să mai țină vremea asta bună?". Da, chiar așa, cât avea să mai țină? În ultimii ani, se izbiseră de iarnă ca de peretele unei încăperi în care crezuseși că poți să levitezi sau să înaintezi cât vrei. Iarna venea simplu, ex-abrupto, încheind sezonul verii indiene așa cum un șarlatan te amăgește că ți-a vândut cea mai bună marfă și apoi, când vrei să dai de el ca să te plângi, nu-l mai vezi niciodată.

Cineva îi spusese odată că nu e cădere mai periculoasă decât căderea lentă. Nu o simți și tocmai pentru asta e diabolică. Lucrează fin, dulceag, amăgitor, egal, ca un cariu. Declin pe care îl compari, compulsiv, dintr-un reflex disperat de autoiluzionare, cu cazuri precedente, tragi linie și îți încropești, ca din plastilină, un bilanț bun: "Anul trecut, pe vremea asta, era mai rău." Sau: "A fost și în situații mai rele." Dar zilele se înnoadă, lasă una alteia locul și momeala asta nu ține. Știa. Știe și acum, când se gândește la ziua aia în care Mediașul bătuse Rapid în deplasare. Era toamna lui 2021. Mediașul... Gaz Metan Mediaș... Nu era medieșean, nu călcase în viața lui prin Mediaș, trecuse doar cu trenul prin orașul ăsta într-o noapte grea ca un tunel, ca o plonjare într-o fântână cu ape negre. Dar crescuse, într-un fel, cu Mediașul, pentru că echipa asta promovase în cea mai frumoasă vară din viața lui, vara intrării la liceu. 2008. Anii în care încă aflai planurile echipelor, transferurile, rezultatele amicalelor din "Gazeta sporturilor" tipărită. Gaz Metan Mediaș... Echipa-surpriză, capabilă să câștige cu 5-1 și să piardă etapa următoare cu 0-4. Echipă cu joc ca o zvâcnire, cu joc aerisit, pase rapide, jucători zvelți.

Din 2008 până în 2021 trecuseră o grămadă de ani. Printre ei, mai mulți răi decât buni. Liceul părea atât de îndepărtat, încât îi era nu știu cum să mai și spună că a fost odată elev, pentru că i se părea și lui neverosimil, o minciună ridicolă... Gazul îmbătrânise. Ca și el... Dintre toate cele patru nou-promovate din acea vară fermecătoare, Mediașul rezistase cei mai mulți ani în primul eșalon. Erodarea treptată a acestei ultime echipe supraviețuitoare din trecutul lui de copil îl întrista. 2021... Victoria Mediașului contra Rapidului. O pâlpâire. Nu crezuse în revirimentul ăsta. Era doar "șocul" schimbării de antrenor, cum se zice în jargon fotbalistic. Era tot toamnă, o toamnă caldă. Își amintea cum antrenorul făcuse declarații încurajatoare pentru fanii Gazului, cum se întâmplă de fiecare dată la instalare, despre calitatea jucătorilor, promovarea tinerilor, speranță, ambiții. De atunci, au mai trecut patru ani. Suntem în 2025. 2008, 2021, 2025. Se străduiește să-și amintească data și reușește repede. 17 septembrie 2021. Verifică pe internet. Așa e. Limpede. Crystal-clear. Unele zile par să îți rămână aproape, într-o vecinătate pe care numai ele știu cum o pot menține, lăbărțându-se ori călătorind cu tine ca luna care te însoțește seara pe cer oriîncotro ai apuca-o. Dar asta era o lună rea. Știa el ce e și cu asta...

Odată, într-o noapte, se trezise pe la două și nu era curent electric. Intrase în cămară să verifice frigiderul și – surpriză! – pe geamul deschis pătrunsese, înfiorător, un tropot de cai. Nu-și dă seama nici azi cum a mai reușit să ajungă atât de repede afară încât să prindă imaginea căruței trecând, sub luna galbenă, ciuntită, dată parcă pe spate într-un gest de neputință, de indiferență sau de lehamite. Un fantomatic vizitiu stătea drept ca un stâlp funest în căruța lui, mânând un cal la fel de fantomatic. Nu, nu recitise înainte de culcare proză fantastică, nu avea nimic proaspăt în minte care să-i influențeze în vreun fel perspectiva, nici nu văzuse, la drept vorbind, ceva extraordinar, dar căruța aia trecând așa târziu în noapte i se păruse ceva bizar și ilicit, ceva ascuns la care el fusese martor și acum trebuia să fugă, să se facă mic. Se gândise pe loc la hoții de lemne. Așa s-or fi furând lemnele din pădure. Da, cum să se fure, doar nu la amiază. Nu văzuse lemne în căruță, dar se putea ca vizitiul să fi făcut "livrarea" și atunci, la ora aia oarbă, cu lună bezmetică, se întorcea sigur pe el acasă, remunerat...

Acum, ziua aceea din 2021 în care Mediașul, jucând în galben, reușise victoria împotriva Rapidului în Giulești, se ținea după el ca luna ciuntită, o felie scorojită din ceva ce n-avea nici consistență, nici capăt, ceva spectral, ca lucrurile care știu să te urmeze cu aerul cel mai firesc din lume, ca niște umbre fidele care se achită docile, posomorâte, de rostul lor de umbre care le-a fost ursit. Mediașul în galben bătuse o echipă pe ale cărei tricouri își amintește că scria mare, cu litere ruginii sau roșii, "Feroli". Rapidul promovase în vara acelui an, 2021, când se încheiase și construcția stadionului Giulești, pe lângă care atâta amar de vreme trecuse și el cu trenul și îi văzuse toate etapele, de la demolare la ridicarea falnică, albă, ca o lucrare de diplomă caldă, scoasă din imprimantele acelea uriașe, profesioniste. Avusese și el atunci o lucrare de diplomă, ceva, și ambele, lucrarea lui și stadionul Giulești, crescuseră și ajunseseră împreună la forma definitivă. Era însă o chestie cu acest "Feroli". Îl văzuse undeva scris, pe un panou publicitar imens, cu sloganul "Se poartă încălzirea". Apoi văzuse și reclame la centralele astea, cu același mesaj. Nu-i plăceau. Nici nu știa de ce. De fapt, nu-i plăcea nimic din categoria a ceea ce obișnuia să numească "grila de toamnă": invariabil, în primele zile de septembrie, după ce se încheia nemișcarea aceea estivală, albă, veneau reclamele furnizorilor de energie electrică, de gaze, reclame la abonamentele Netflix, cu tinere familii care savurează filmul de vineri seara, întorși la cenușiul rutinei casnice. Feroli... Nu mai era mult și începea să se facă focul în sobă... Cu toată vara indiană în care se scăldau prunii, oamenii, butoaiele albastre cu vin, pământul alunecase și el cumva, ca în fiecare an, se înclinase ca luna ciuntită. Se făcea frig, cu tot soarele care bătea ca un reflector pus pe toți, pe noi toți, drept în ochi, luminându-ne cu o blândețe insidioasă ca pe niște invitați bizari, anonimi, aduși să fie întâlniți unii cu ceilalți, după vacanțe, și arătați cu degetul sau uitați într-un studio gol, în care n-avea să calce niciodată niciun moderator. Feroli... Cine era Mediașul ca să poată continua seria? Avea să rămână o victorie rătăcită, o strelicie de speranță absurdă acoperită de fumul centralelor Feroli, de genericul filmelor de pe Netflix, de vuietul ambulanțelor care transformă Bucureștiul într-o ființă vlăguită al cărei urlet lung, nesfârșit e menit doar să arate că mai trăiește.

La fiecare început de sezon fotbalistic erau prorocite "victimele", "candidatele la retrogradare". Totul se învârtea în jurul banilor. Cine era finanțat rezista sau făcea performanță, atât cât putem numi "performanță" clasarea pe un loc onorabil într-un campionat modest sau participarea meteorică într-o competiție europeană din care ieși după un tur pentru că – nu-i așa? – nu mai există echipe mici (deși nu vei înțelege niciodată care e, de fapt, echipa mică și de ce principiul ăsta se aplică mai mult la noi). În iunie 2021 – îi rămăsese asta în minte – auzise că undeva, în primărie sau în inima clubului, va avea loc a doua zi o discuție decisivă pentru viitorul fotbalului din Mediaș. Avea să se gândească apoi că poate așa se hotărăște viața fiecăruia, într-un birou, de unde apare un verdict și gata! Ești salvat sau ești condamnat. Lumea știe. Toți știu de fiecare dată. Iar când intri în malaxorul acestui destin hotărât dinainte nu mai ai nicio șansă. În niște unghere întunecate, triste, într-o cameră ticsită de hârtii, mirosind a cafea, se trasează direcția, ți se compune cântecul de lebădă căruia i te vei supune aproape tâmp, deplorabil, ca o păpușă ștearsă, anonimă, doar îngăduită în lume până la istovire.

În lunile care au urmat, în acea toamnă care ținea lumea într-o cumpănă, delicat și amar, ca în palmele unor mâini bătrâne, Gaz Metan Mediaș și-a împlinit cuminte destinul pus în frunte. "Cei slabi rămân mereu singuri", gândi. Suferința se trăiește mereu fără public. Tot atunci, în acele luni, el știa că într-o casă singuratică, uitată pe câmp, ultima casă din lume, așa cum i se păruse întotdeauna casa aia, că în acea casă, așadar, cineva își trăia agonia. Nu știuse niciodată prea multe despre proprietar, doar că era un om care fusese, în ochii lui, bătrân dintotdeauna. Sunt astfel de oameni de care afli, după atâta amar de ani, că nu au o vârstă chiar atât de înaintată pe cât crezuseși, un șaptezeci și cinci, când tu erai convins că au trecut deja de nouăzeci. Cât să fi avut, atunci, în urmă cu douăzeci de ani? Cincizeci și cinci? Neverosimil. Totuși adevărat. Ultimele luni ale Mediașului aveau să urmeze ultimelor luni în care acest om, mai mult o poveste, mai curând o legendă, mai figura, ca într-o statistică goală, pe o planetă pentru care sigur nu mai conta și poate nici nu contase niciodată.

Acum știa, totuși, un lucru sigur despre acest om a cărui existență rămăsese un simplu număr, o carte de identitate, o abstracțiune. Știa despre acest biet om-cifră că e pe moarte. O pereche de cizme stăteau pe prag. Casa lui, cu ferestrele spre sud, ca toate casele vechi construite cu rost în sate, părea un bloc de granit, o formă suportată de spațiul din jur numai așa, de rușine, ca o prezență deja doar teoretică, oricum, ceva ce nu mai poate fi și nici nu mai trebuie luat în calcul. Cizmele acelea cuminți, suspect de cuminți, i se păreau o întruchipare a neputinței, un desen al absenței. Dacă absența ar avea formă, așa ar arăta: o pereche de cizme de cauciuc, drepte, aliniate, din al căror stăpân n-a mai rămas decât o cochilie, o formă dreptunghiulară în care numai ferestrele amintesc că această formă de monolit a comunicat vreodată cu lumea din afară. Niște perdele albe, cu îngerași, făceau ferestrele să apară ca perechi de ochi șterși, obligați să fie sau, din nou, și ei, tolerați, ca toată acea prezență difuză, pur statistică, posibilă și necesară printr-un fel de contract social hotărât în vreun birou, poate în același birou în care se hotărăște destinul echipelor de fotbal condamnate să piară.

După zilele calde, senine ale începutului de octombrie, a început să plouă. De fiecare dată, ploaia care vine după secetă e firavă, puțină, ezitantă, mai degrabă o picurare, ca și cum ar deschide calea, ca și cum e mereu nevoie de o tranziție, pentru că lucrurile nu se pot întâmpla dintr-o dată. Oamenii trebuie să se obișnuiască, să treacă dintr-o stare în alta fără să simtă, purtați pe ape line. Toamna era mereu discretă, nu te izbea, ca primăvara, prin acel flux năbădăios de lumină sprințară care te făcea să te simți ultimul om din lume rămas în casă, ca un elev răcit care a pierdut mult prea multe ore și viața a curs mai departe undeva fără el, făcându-l să se simtă un străin, un proscris. Toamna era picurarea ploii de după secetă. Pic-pic prin frunzele chircite. Un sunet delicat, aproape enervant, ca un ticăit care spune povestea fără s-o mai gândească, fără să se-ntrerupă. O spune egal, cu o siguranță care te scoate din sărite. O știe și o spune. O știa de secole. Pândise poate mii de ani ca să ajungă aici, acum, la ploaia asta de după-amiază, s-o depene indiferent, neutru ca un cap de cârtiță, fără ochi, sigur de galeriile pe care le-a săpat prin veacuri ca să ajungă, de fapt, la mai nimic, la această picurare derizorie, egală cu ea însăși, la această prelingere aproape batjocoritoare prin sârguința sfidătoare cu care își vede liniștită de drum. Pic-pic. În memoria lui, picurarea rămăsese o poveste de toamnă silabisită, firavă, dar amenințătoare în discreția ei. O poveste despre iminență. Auzea în fiecare an formulări de felul: "Liga întâi se alege, astfel, cu o nouă epavă". Când o echipă rămânea la mai mult de douăsprezece puncte în urma celeilalte, era etichetată așa. Mediașul avea să ajungă la –70 de puncte. Asta avea să se întâmple mai târziu, dar important e că avea să se întâmple, după câteva egaluri smulse greu, rezultate fantomatice, șterse, care nu făceau decât să alcătuiască o picurare, o prelingere jalnică, picătură cu picătură, punct cu punct obținut o dată la patru-cinci etape sau poate și mai rar.

Își amintea perfect. Așa se îndrăgostise de fotbal. Fascinat de soarta retrogradatelor și mai cu seamă a lanternelor roșii. Ce face dintr-o echipă victimă sigură? Același lucru, poate, care face dintr-un om un avatar al absenței, o pereche de cizme de cauciuc lăsate pe prag să-și aștepte stăpânul pentru vecie, ca doi câini credincioși a căror așteptare e cu atât mai tulburătoare cu cât nu o vor putea stinge curând nici ploile, nici seceta, nici vântul, nici anii care vor trece și le vor arunca doar într-un colț al curții sau în vreo magazie, de unde vor aștepta mai departe, tefere și iar tefere, piciorul pe care să-l slujească. Echipei de pe ultimul loc nu îi iese nimic. Mingi aruncate către un vârf aproape inexistent, greoi, neputincios. Pase greșite, ca și cum acolo ar lucra un mecanism perfect al autodistrugerii, menit să confirme predicțiile începutului de sezon. "Alb-negrii vor retrograda". O casandră roade harnică, ciuntind jocul, subțiindu-l. 1-1. Din nou egal. Etapa următoare înfrângere acasă. 0-1, pe o ploaie înceată, leneșă, puțină și ea, firavă ca jocul, ca punctele, ca viața vlăguită a acestei echipe care alunecă. Un om slăbit care se împiedică de toate lucrurile din casă, Don Quijote grotesc, absurd, luptându-se cu mocheta, cu pragul înalt de trei centimetri, cu măsuța din sufragerie, cu toate obiectele care-l dușmănesc și nu-l mai ascultă, ridiculizându-l. La Mediaș, mingea sare inoportun. Corner. Fază periculoasă. Gafe imense și o nouă înfrângere. Se spune că urmează să plece toți. Că în meciurile viitoare vor intra juniorii. Despre omul din casa-monolit se spune – da, despre cei slabi se spune mereu ceva! – că se împiedică în propria neputință, că n-a mai văzut lumina soarelui de trei luni. Gurile celor sănătoși, gurile supraviețuitoare vorbesc și sporovăiala lor sună, în aerul rece de octombrie, ca un bici al riturilor de Crăciun și de Anul Nou menit să alunge spiritele rele, să securizeze prezența, să umple vânos, reconfortant încălțările bucuroase peste măsură că sunt populate.

— Ce tot ai tu cu echipa asta de o urmărești pe toate rețelele? îl întreabă fiu-său acum, la patru ani după acea toamnă agonică. Mediaș în sus, Mediaș în jos. Ce-i cu ăștia?

— Iaca, ce să fie? răspundea el ca de fiecare dată când n-avea chef s-o facă, folosind cu maliție stilul ăsta afectat, de un retorism prăfuit, amestec de popular și livresc. Așa și eu, o toană...

— Hai, zi, ăștia știu că dispăruseră. Povestea clasică: retrogradare și faliment.

Nu i-a răspuns nimic. Nici n-avea ce să-i spună. Că Mediașul era un fel de "Mon sembable, mon frère"? Ce mare lucru? O retrogradare. Au mai pățit-o și alții. Bun. Să-i spună că bătrânul cu câinii credincioși de cauciuc păzind la ușă, din casa topită sub desișul brazilor bătrâni, și Mediașul adolescenței lui, Mediașul care cobora docil toboganul pierzaniei prezise, erau una și aceeași ființă? Că picăturile de ploaie zgârcită și egalurile cu goluri puține erau, toate, secundare ascuțite care măsurau alunecarea vieții în anorganic, a sevei în lemn spălat fără efect de ploile lui noiembrie? "Cad frunze, cad de departe,/ de parcă-n cer grădini s-ar veșteji mereu;" Așa spunea Rilke, nu? Cel mai mult îl enerva coborârea asta supusă în condiția de ruină, în starea de epavă. Chircirea, anonimatul asumat ca destin. Sub zeflemitoarea lună a hoților de lemne, chircită și ea, ca pentru a arăta cum se face, un om și o echipă își acceptau căderea lor de frunze, într-o toamnă ca o cumpănă de fântână, într-un echilibru mârșav de bine pus la punct în care nicio adiere nu stingherea nemișcarea și tăcerea aceea de film fără sonor. Din pagina de Facebook a echipei rămăsese tot o ruină. Și paginile de Facebook se transformă – văzuse asta cu uimire amară – într-un spațiu virtual dezafectat, luat în posesie, hulpav, de hiene. Ultima postare – antrenorul lăcrimând și declarând că porțile stadionului se închid și cheile sunt la el. Oricine va vrea să refacă echipa Mediașului (și chiar vântura un lacăt acolo), să vină la el și să îi ceară cheia. Între comentariile postării își făcuseră loc, ca iedera, ca buruienile, ca dihăniile pădurii, comentarii menite să promoveze bănci, credite, afaceri și altele. Comentariile nu aveau nicio legătură cu subiectul, cu situația echipei, dar mimau că ar fi avut-o și tocmai simulacrul ăsta eșuat, de prost-gust, i se părea înfiorător, diabolic. Credit-La-Sigur: "Pleacă!" Credit-Pe-Loc: "Slab. Pleacă. Vinde!" Super-Credit. Banii-Pe-Loc: "Schimbă-l." Pe cine să schimbe când campionatul se terminase?

În Mediaș exista acum o echipă ca o mașină părăginită în care păsările cerului și-au făcut sălaș sau transformată într-un cuibar grotesc, năpădit de bălării posace. În sat, o casă părăsită din care ieșeau, cu ochii lor mici, mereu jumătate curioși, jumătate răvășiți de spaimă, puzderie de șobolani.

— Uită-te acum la Buzău... La Gloria, retrogradată astă-vară... Au făcut la fel... Ăștia sunt mai rău ca hoții lemnelor din pădure. Își fac cuib în paginile uscate ale unor echipe căzute. Cum, mă, să pui anunțuri cu credit rapid aici? E ca și cum ți-ai întinde marfa pe o ruină. Sau ca și cum ai fura dintr-o casă părăsită.

Băiatul nu-i răspunse. Îl privi lung, acum chiar fără nedumerire, neutru, alb. Se obișnuise cu tropismele lui.

De data asta, luna era plină și noul Mediaș câștigase în deplasare.