Mihai Firică, Cartea zilelor care n-au fost, Editura Cartea Românească, colecția “Cartea Românească de Poezie", 2026

Volumul de poeme Cartea zilelor care n-au fost (Editura Cartea Românească, colecția "Cartea Românească de Poezie", 2026) de Mihai Firică deschide cititorului "o lume întreagă, nu o cameră a singurătății" (Mihai Firică), reușind să transfere către acesta sensurile și trăirile pe care autorul le atribuie universului vast, delicat și intens al poeziei.

Cartea se configurează ca un spațiu liric dens, tensionat între confesiune și construcție simbolică, în care experiența personală este transfigurată într-o mitologie interioară coerentă. Cartea propune o poezie a intensității, în care biograficul, trauma și interogația metafizică coexistă într-un discurs unitar, susținut de o imagistică puternică, uneori violentă.

Încă din poemele de deschidere, autorul instituie o poetică a genezei textului, în care scrisul apare ca un act corporal și visceral, situat la limita dintre identitate și alteritate. Poemul devine nu doar produs, ci entitate autonomă, născută dintr-un proces de dedublare și de confruntare cu figuri ambigue (mama, iubita, sora), care destabilizează identitatea lirică. Această strategie configurează un univers în care granițele dintre eu și celălalt sunt fluide, iar subiectul poetic se reconstruiește permanent prin limbaj. În același timp, se remarcă accentuarea până la identificare a sinelui auctorial cu energia feminină, cea care dă viață întregului univers al cuvintelor – și chiar întregului univers al existenței. Această abordare face trimitere la Maya, care în filosofia orientală dă naștere întregii iluzii a existenței palpabile. În acest context, autorul își asumă rolul unui demiurg care, prin utilizarea energiei feminine prin care se manifestă materialul, inclusiv cuvintele, crează, din tăcere, lumea care își începe viața prin poemul de deschidere al volumului. Un volum în care referințele religioase, care conferă straturi de interpretare profundă a textului, sunt bogate. (Femeia dansa în jurul meu / cu panglici când roșu-aprins, când albastru-turcoaz, / Mâinile sale se alungeau așa cum nu mai văzusem, / fluturau prin aer cu gesturi largi, lente, / se ridicau în văzduh ca un voal negru de mireasă. / Chipul meu se transforma, / semănam când cu mama mea, / când cu iubita mea, / când cu sora mea, / dispăruse complet bărbatul, / eram o străină care plângea și râdea întruna. ("Nașterea poemului", pag. 7).

Se poate deci spune că unul dintre nucleele tematice ale volumului îl constituie relația cu sacrul, abordată într-o manieră neconvențională, deopotrivă desacralizantă și recuperatoare. Poeme precum cel în care divinitatea este plasată într-un context cotidian sau rescrisă ironic indică o tentativă de reconfigurare a imaginarului religios, în care transcendența este adusă în proximitatea umanului. Această apropiere nu anulează dimensiunea metafizică, ci o resemantizează, transformând-o într-un spațiu al dialogului și al negocierii. (Am rescris imperiile cu pixul crăpat: / Alexandru oprește armata pentru o pauză de țigară, / iar când revine, i se pare o idee mai bună / să-i învețe pe copii să deseneze hărți fără granițe / […] Războaiele Mondiale devin campionate de box cu mănuși groase, / arbitrate de Hitler și Stalin – doi bătrânei ce nu suportă sângele. / Când cineva trișează, / primește o temă: "Scrie-mi zece pagini despre iertare. / […] În istoria scrisă de poeți, regii își spală singuri farfuriile. […] M-am uitat la Dumnezeu și L-am întrebat: "Ce facem cu iadul?“ / "Păstrează-l, a zis, dar scoate focul. / Pune scaune tari și lumini reci, / să-și citească fiecare biografia cu voce tare. / Atât ajunge." ("Cartea pe care o rescriu în fiecare zi", pag. 12-13).

În același timp, volumul este traversat de o tematică a violenței și a destrămării, exprimată prin imagini recurente ale corpului fragmentat, ale sângelui și ale degradării. În acest sens, discursul poetic capătă uneori accente expresioniste, iar realitatea este percepută ca un teritoriu al traumei colective și individuale. Poemele despre război sau despre pierdere nu sunt construite ca simple mărturii, ci ca structuri simbolice care reflectă o criză mai amplă a sensului și a umanului. (Mi se desface pieptul și de acolo ies câteva brațe, / probabil sunt cântăreții de jazz a căror muzică / o tot aud în minte, / jazzul care animă sala de chirurgie. ; A izbucnit într-o noapte – nu televizat, nu eroic, / doar sirene, un miros de benzină și un câine care urla / sub balcon; apoi mesajele scurte: "au intrat“, "plecați“, "nu știu“. / […] Am dus hârtiile pe masă, / am stins aragazul, am scos siguranța, am aprins altă țigară. / Afară treceau tancuri ca niște frigidere de morgă ("La Plecare. Scriu asta în cele din urmă", pag. 27, "Războiul cel de toate zilele", pag. 65).

Un alt filon important este cel al memoriei și al absenței. Titlul volumului devine relevant în această cheie: "zilele care n-au fost" nu desemnează doar un timp pierdut, ci și unul potențial, rescris sau recuperat prin poezie. Memoria funcționează ca o geografie interioară, în care trecutul este reconfigurat continuu, iar identitatea se constituie din fragmente disparate, reunite prin actul scrierii.

Din punct de vedere stilistic, Mihai Firică mizează pe o retorică a acumulării și a imaginii surprinzătoare. Metafora este adesea amplă, uneori barocă, iar discursul poetic oscilează între densitate și o anumită prolixitate controlată. Există momente în care excesul imagistic riscă să dilueze tensiunea lirică, însă, în ansamblu, această abundență contribuie la construirea unui univers recognoscibil, coerent în propriile sale reguli.

Poezia lui Mihai Firică este caracterizată printr-un stil introspectiv și o îmbinare echilibrată între emoție și reflecție. Tonul este adesea grav, dar nu lipsit de sensibilitate, explorând teme precum iubirea, suferința, identitatea și fragilitatea existenței. Limbajul utilizat combină imagini senzoriale cu metafore sugestive, creând o atmosferă intimă și meditativă. Scrisul său nu este doar expresia trăirilor personale, ci și o formă de interogare a realității, ceea ce conferă poeziei o dimensiune profundă și responsabilă.

În partea finală a volumului, discursul capătă o notă mai reflexivă, explicitată și în textul programatic Despre poezie, unde autorul își formulează o veritabilă artă poetică. Aici sunt enunțate câteva principii esențiale: refuzul poeziei decorative, asumarea autenticității și a responsabilității, precum și înțelegerea scrisului ca act de cunoaștere și de salvare. Acest demers metapoetic oferă o cheie de lectură utilă pentru întregul volum, confirmând coerența proiectului liric.

Cartea zilelor care n-au fost este un volum consistent, care propune o poezie de intensitate și reflecție, situată la intersecția dintre experiența personală și interogația ontologică. Uneori luxuriant în plan imagistic, discursul lui Mihai Firică rămâne relevant prin capacitatea de a construi o viziune unitară asupra fragilității și complexității condiției umane. Este o poezie care nu caută confortul, ci confruntarea, și care își asumă riscul de a explora zonele incomode ale sensibilității contemporane.