
Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Deschid un sertar și scot fusta pe care am purtat-o atunci, pe malul Senei. O privesc cuprinsă de nostalgie față de acele momente de început. Mă gândesc...
Fusta... e o țesătură. Asta e, în fond. O bucată de material cusută în anumite forme. Poate fi scurtă, medie sau lungă, strâmtă sau largă, cu imprimeuri sau simplă. Poate fi din bumbac, lână, mătase sau altceva. E un... articol de îmbrăcăminte. Poate fi nouă sau poate fi o țoală. După ce nu mai vrei să o porți, o poți trans-forma în cârpe de șters praful sau o poți arunca pur și simplu.
Dar fusta... are gen? Și nu la cuvânt mă refer... Fusta e feminină sau e masculină?
E feminină, desigur – asta e prima tentație. În societatea de azi, fusta e feminină. O poartă doar femeile. Ba chiar le definește, spun unii. E suficient să arunc un ochi pe stradă și mă edific: fusta e feminină!
Dar pantalonii? Cândva, pantalonii erau un atribut pur masculin. Însemnau virilitate și forță patriarhală. Abia în perioada interbelică au început să fie purtați de către doamne și domnișoare. Mulțumim, Coco Chanel, mulțumim, Marlene Dietrich! Azi pantalonul nu mai reprezintă un accesoriu masculin. Pe multe femei stau excelent pantalonii. Le pun bine formele în evidență.
Dar fusta e încăpățânată... Insistă să rămână feminină. Însă fusta a fost mereu feminină? Sau e doar o convenție a timpurilor noastre?
Îmi vine în minte imaginea unui legionar roman... Erau... cei mai de temut ostași ai vremii. Simbolul forței și al masculinității... Tremurau toate armatele lumii antice de frica legiunilor romane. Soldați profesioniști, nu oaste de strânsură. Au construit cel mai impresionant imperiu pe care l-a cunoscut umanitatea. Sandale, armură, curele, mantie, coif, scut, suliță, sabie, pumnal și... tunică. Tunica era o rochie care ajungea până la genunchi. Vai... Nu pot să cred... Fala armatei romane era... o adunătură de bărbați în rochii. Așa s-ar spune azi, nu?
Hopliții, luptătorii de elită ai grecilor, purtau chiton – tot o tunică lungă, prinsă la brâu, asemănătoare cu o fustă. Soldații celți purtau kilturi. Vestiții samurai purtau hakama. Bărbații din armatele Egiptului Antic purtau shendyt, un fel de fustiță scurtă confecționată din in.
Trăiesc în prezent, nu în trecut. În București, nu în Paris. Rup fusta cu gesturi ritualice – e doar o țesătură... Ruptă, nu mai are gen. E ceea ce alegem noi să fie. Cârpă de șters praful...
Scriitor gălățean (născut pe 3 februarie 1980), Andrei Velea scrie proză, poezie, eseu jurnalistic, fiind autorul mai multor cărți, între care "Gimnastul fără plămâni" (2010), "Hotel în Atlantida" (2011), "Lumea e o pisică jigărită" (2012), "Orgoliul" (2013), "Plaja de la Vadu" (2013), "Benzinăria whiskey" (2017) "#Agora" (2018), "Omul vag". Cel mai recent volum al său este "a.normal"(2022), un roman foarte bine primit de public. Implicat în promovarea culturală și în diverse acțiuni sociale, Andrei Velea face parte din diverse grupuri, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România și președintele filialei Galați a Asociației Creatorilor de Ficțiune, a înființat PACT, alături de alți intelectuali gălățeni.