Katia e convinsă că trăiește în cel mai periculos cartier din lume. Are 6 ani și observă micile crime, așa cum le spune, atât pe aleea dintre blocuri, cât și pe marginea bulevardului lat care duce spre piață și către stația de metrou.

În pieptul ei micuț crește furia precum bulele din apa minerală. Tot mai multe, mai dese și mai tari, bule care umplu spațiul și care-i fac trupul să palpite. Din cauza asta nici nu mai bea apă minerală, chit că părinții o lasă, ca să uite de sucuri. E convinsă că furia asta o să invadeze cândva lumea, și-atunci oamenii nu vor mai putea să ignore micile crime vizibile la tot pasul.

Uite, de exemplu, acele mâini fragile și elegante, smulse cu atâta nepăsare. Uite și ochii ăia verzi, mai înguști sau mai lați, orbiți cu indiferență. Mici crenguțe rupte, călcate în picioare. Oaze de verdeață și pământ astupate, arse, betonate!

Căci orașul verde se tot schimbă, asfaltul și construcțiile cotropesc natura. Ici o furtună sluțește niște copaci, colo niște mâini se agață și rup frunze și crengi. Dincolo mai apare o parcare, un trotuar, o afacere care are nevoie de teren negru, cu asfalt urât mirositor, nu cu pământ și verdeață.

Iar toată lumea ignoră crimele astea. Cică sunt ocupați! Fiecare frunză contează. Fiecare!, spune, strigă, scandează, recită!

Lasă, Katia, îi spun părinții. O să crești și-o să rezolvi toate problemele lumii! Iar copila e convinsă că așa o să fie și-o să devină polițistă a naturii.

Într-un weekend merge la ziua unui coleg, în mall, și le vorbește și altora despre ideile ei. Dar acolo sunt sucuri la discreție, prăjituri și trambuline.

În parc intră în vorbă cu o bătrânică singuratică. Îi vorbește cu pasiune despre ființele verzi care sunt copacii, iarba, florile. Dar se plictisește, căci bătrâna e surdă de-o ureche.

Face desene și le pune în parbrizul mașinilor care parchează pe spațiul verde. Dar șoferii le mototolesc și le aruncă.

Pe bulevard e plin de chiștoace, sticle și ambalaje. Ființele verzi se retrag, se micesc, dispar și orașul fără suflet, din beton și asfalt, cotropește totul.

Katia plânge. Dar la școală are un proiect interesant. Vine vacanța și merge în străinătate. Bunica ei o să vină în vizită. Are voie să încerce chiar și o ojă.

Uneori mai ține discursuri înflăcărate. Lasă, Katia, îi spun părinții. O să crești și-o să schimbi lumea!

Dar Katia se întristează. E convinsă că și părinții ei au simțit fix ca ea când erau mici. Dar au crescut, au devenit adulți și-au uitat totul! Doar așa e posibil să ignori atâtea crime!

Revolta i se umflă tot mai tare în piept, e mai intensă ca la început. Dar acum iese mai des cu prietenii în cartier. Are voie inclusiv la film. Trec niște ani, file de calendar smulse și aruncate aiurea, în vânt. Și dintr-o dată se enervează când i se spune că e copil. Vrea să fie adult, fie ce-o fi, iar orașul i se pare minunat așa cum e, plin de magazine și culori, de lumini și de oportunități!