Comicul este privit ca fiind o categorie estetică în accepția majorității cercetătorilor. Complexitatea conceptului vine din multitudinea perspectivelor din care poate fi privit, înțeles, clasificat, interpretat. Comicul are o istorie atât de îndelungată, chiar dacă nu există o bază teoretică pentru a demonstra asta, ea dezvoltându-se ulterior, încât el este cu adevărat un fenomen antropologic, cu rădăcini până la primele forme de organizare umană.

Atât de greu de definit, comicul se manifestă într-o simultaneitate de cauze fiziologice, sociale, psihologice etc. Așa cum remarca Henri Bergson, nu există comic fără omenesc, deoarece ființa umană este singura de pe planetă care este caracterizată de folosirea unui limbaj articulat, de existența unei conștiințe, a unei capacități de reprezentare a ridicolului, a unei permanente dorințe de cunoaștere, de explorare a universului din perspectivă științifică și umanist-filozofică. Conceptul de comic poate fi analizat sincronic și diacronic, raportat de-a lungul secolelor la valorile morale existente, acestea depinzând de societatea în care se manifestau – una era credința creștină în Evul Mediu întunecat, alta în secolul XX.

Comicul și râsul au fost mereu în legătură cu fundalul social, foarte puține valori morale fiind perene, raportându-ne la o istorie de câteva mii de ani a omenirii. Referitor la râs, ar mai trebui spus că nu întotdeauna râsul trebuie și poate fi corelat cu un context comic. Spre exemplificare, iată câteva expresii: râs nervos, râs amar, râs tăios, râs strâmb, râs forțat, râs acuzator, râs trist, râs sălbatic, râs criminal, râs îngăduitor, râs primitiv, râs barbar, râs cumplit, râs dureros etc. Întâlnim și alte expresii în care râsul este asociat cu unele cuvinte sau imagini din alt câmp semantic, al violenței, al suferinței, al umilinței, cum ar fi: a da din râs în plâns sau în expresii... explozive – a se prăpădi de râs, a plezni de râs, a se strica de râs, a se tăvăli de râs, a leșina de râs, a te durea burta de râs, a crăpa de râs.

Pentru a înțelege și mai bine adâncimea comicului, complexitatea acestei manifestări, în fond, a inteligenței ființei umane, am putea face apel la sintagma inventată de ploieșteanul Nichita Hristea Stănescu, râsu`plânsu. (Titlul poeziei omonime din volumul Necuvintele). Anticii sesizaseră și ei această dihotomie care arată complexitatea celor două manifestări: "Acuma înțelegi de ce unul dintre înțelepți, de câte ori scotea chiar și un picior trecând de pragul ușii, râdea, iar celălalt, din contră, scotea lacrămi? Dar mustrarea aspră a râsului în hohote e la îndemâna oricui; ce-i de mirare e de unde avea celălalt în ochi atâtea lacrimi. Democrit își strica plămânii râzând fără încetare… dar, chiar și-n vremea lui, filozoful grec găsea subiect de râs oricând se întâlnea cu oamenii; înțelepciunea lui ne arată că se pot naște oameni de seamă, meniți să dea pilde mari, chiar și-n țara berbecilor și-ntr-un aer greu. Râdea de grijile și tot așa de bucuriile prostimii, uneori chiar de lacrămile ei, fiindcă Soartei ce-l amenința el îi trimitea lațul să se spânzure sau îi dădea cu tifla."

Zâmbetul și lacrima, fericirea/bucuria și tristețea/nostalgia sunt, de fapt, cele două fațete ale posturii evoluate, ale superiorității ființei umane față de întreg regnul animal: "Omul este singurul animal care știe că trebuie să moară. Și asta i-a dat lacrima. Dar este, în același timp, și singura ființă care știe că știe acest lucru, și asta i-a dat zâmbetul. Râsul a fost ultima și suprema achiziție a omului, semnul desăvârșirii sale." (Baranga, Aurel, Satirice, Editura Eminescu, București, 1977, p. IX.) Ne vine în minte tot o expresie românească, frecvent folosită, cu aspect de proverb, intraductibilă: a face haz de necaz. Alții, chiar din epoca antichității, înțelegând dificultatea analizei originii și manifestării râsului, au văzut în râs latura lui contagioasă căreia nu i te poți opune: "Într-adevăr, cred că nimeni nu a explicat satisfăcător – deși mulți au încercat – originea râsului. Deși râsul pare un lucru neserios și este adeseori stârnit de bufoni, de comedianți sau chiar de nebuni, are o forță nu știu dacă nu chiar atotputernică și căreia nu i te poți împotrivi chiar deloc." (Quintilianus, M. Fabius, Instutio Oratoria, VI, III, 1-112, apud Eugen Cizek, Quintilian, în Istoria literaturii latine, vol. 3, Universitatea din București, 1982, pp. 458-475.)

Deși comicul poate fi definit în multiple feluri, încercări de analiză a mecanismelor de realizare a comicului s-au făcut, iar una dintre acestea este cea a criticului Mihail Ralea (Ralea, Mihail, Prelegeri de estetică, Editura Științifică, București, 1972, pp. 224-229). El analizează mecanismele de realizare a comicului abordând spiritul, umorul, burlescul, grotescul, ironia. Ca specii, vom adăuga acestora pamfletul, epigrama și parodia, pe care le considerăm relevante pentru temă deoarece sunt dintre speciile literare frecvent folosite atât în presa satirico-umoristică cât și în cea generalistă, de informație.

Am constatat că în publicațiile satirico-umoristice și, în general, în scris, spiritul (provenit din latinescul "spiritus") este prezent într-o măsură mai mică. În DEX (Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ed. a II-a revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic Gold, București, 2016), spirit este definit astfel: Spirit, spirite, s. n. I. 1*. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor.(s.n.).* […]7. Glumă, anecdotă, banc. Așadar, din cele șapte definiții găsite în DEX pentru spirit, chiar de la prima este precizat sensul de care urmează să ne ocupăm în continuare, atestând astfel importanța acestui procedeu, de comunicare în fond, integrat în categoria mai largă a comicului.

De-a lungul istoriei, spiritul este întâlnit ca o armă la fel de tăioasă ca sabia aristocraților, a castelanilor, a celor obișnuiți cu societatea mondenă, cu saloanele literare sau petrecerile oferite de monarhi cu diverse prilejuri, folosit însă nu pentru a răni, ci ca spectaculos duel de cuvinte. Spiritul se practica, așadar cu succes, în viața mondenă, dar și în diplomație, la întâlniri importante, dar neoficiale, având rolul de a încălzi atmosfera pentru o comunicare dolce et utile. Se practica la curțile despoților, păstrându-se eticheta, dar edulcorând unele conflicte care puteau degenera. Am întâlnit o scurtă radiografie a jocului de spirit din societatea înaltă franceză în publicația științifică Sciences et Avenir:

"Lesprit, la pointe, la trait, lépigramme, etc., nombreux sont les mots pour traduire une réplique don’t la concision et lacuité critique sont fulgurantes. Lesprit est un stratégie de distinction sociale, initialement élaborée dans lorbite des rivalités de la monarchie absolue. A la Cour, la civilite impose un contrôle de la violence directe qui nannule cependant pas le tensions. De la point de lépée a celle du mot linventivité vengeresse gagné en lingeniosité ce quelle perd en brutalité." ("Spiritul, vârful, linia, epigrama, etc., numeroase sunt cuvintele care traduc o replică a cărei concizie și acuitate critică sunt fulgurante. Spiritul este o strategie pentru distincție socială, inițial elaborată în orbita rivalităților monarhiei absolute. La Curte, civismul sau politețea impun un control al violenței directe, care totuși nu anulează tensiunile. De la vârful sabiei la cel al cuvântului, inventivitatea răzbunătoare câștigă în ingeniozitate ceea ce pierde în brutalitate". ("Sciences et Avenir" , L`esprit a la francais, Le rire, iulie 1998, p. 30.)

Ar mai trebui adăugat că vorba de spirit nu trebuie să rănească, nu trebuie să fie încărcată cu răutate, nu trebuie să jignească, nu trebuie să doară, ci să înfrumusețeze conversația, să o înflorească. Parafrazându-l pe Vergiliu: Mens agitat molem: "Spiritul pune în mișcare materia" (Vergiliu, "Eneida", VI, 727), putem spune că spiritul pune în mișcare conversația.

Spiritul, întâlnit, de regulă, în formă orală, reprezintă o îmbinare de cuvinte pe care vorbitorul le folosește cu sens conotativ, realizând corelații/analogii sau chiar discrepanțe neașteptate, bazându-se, de obicei, pe o spontaneitate care surprinde interlocutorul căruia i se adresează și care este ținta cuvântului de spirit. El este caracterizat de intenționalitatea celui care-l produce și de specularea unui anume context al conversației aflate în desfășurare. Cei care practică spiritul, care mai este numit și vorbă de duh, cuvânt de spirit etc. au un background cultural diversificat, un nivel ridicat al inteligenței, sunt la curent cu informații de ultimă oră din multiple domenii, toate acestea constituind premisele unor intervenții pe care publicul le apreciază. Bătrânii spuneau despre un astfel de interlocutor că este hâtru. Un exemplu livresc pentru un astfel de profil uman este protagonistul romanului Portretul lui Dorian Grey, lordul Henry Wotton, care folosește numeroase replici spirituale în situații diverse. Oscar Wilde însuși avea reputația unei persoane îndrăgostite de practicarea cuvântului de spirit, pe care-l îmbrăca, de cele mai multe ori, în cămașa paradoxului. Ilie Moromete practica și el o așa numită "comedie a limbajului."

Paradoxal, a fi spiritual presupune simultan spontaneitate, sclipire, observație, cultură, dar și o oarecare premeditare provenită din dorința celui capabil să fie remarcat ca o persoană spirituală. De aceea, este evident că, pentru ca scânteia spiritului să se descarce, să se aprindă și să electrocuteze cu inteligență, este nevoie de un public mai mare sau de cel puțin trei persoane, întrucât nu de puține ori jocul de cuvinte, de idei se răsfrânge asupra unei terțe persoane, de care se râde în acest fel, cu finețe, cu subtilitate, folosind conotații adeseori culturale, literare, sociale sau din varia domenii ale cunoașterii. O persoană spirituală este capabilă să răspundă aproape spontan atunci când are și mediul propice, iar replica/replicile lui pot fi înțelese și genera o stare de înflorire ideatică și satisfacție datorate înțelegerii jocului de cuvinte.

Putem conchide afirmând că spiritul este ca un spectacol în care actorul/omul de spirit are neapărată nevoie de spectatori/comeseni/conlocutori, în fond, pentru a-și exersa acest, să-i spunem, har. Jocul de cuvinte/cuvântul de spirit poate părea inocent, inofensiv, însă nu de puține ori cel care-l practică urmărește două aspecte care nu au nimic de a face cu inocența: pe de o parte să se facă remarcat în fața celor prezenți, iar pe de altă parte să-l "anihileze" conversațional pe cel asupra căruia este orientat cuvântul său de spirit.

În general, persoana care practică spiritul are o reputație de acest fel printre cei pe care-i frecventează, fiind apreciat dacă reușește să păstreze o măsură în exersarea acestui talent, dar și evitat, dacă se lansează cu obstinație în astfel de "atacuri" conversaționale, dorindu-și cu orice preț să fie remarcat, aducându-și, din această cauză, audiența la saturație.

(Continuarea în numărul viitor)