Dacă m-ar întreba cineva ce anume mă face fericită pe lumea asta, aș răspunde fără să clipesc: călătoriile.

Dincolo de faptul că deplasarea pe orizontala spațiului mi se pare a fi unul dintre puținele lucruri care alungă plictiseala, un efect secundar (benefic) este acela că, la întoarcere, lumea de acasă îmi apare brusc într-o lumină nouă, neverosimil de proaspătă. Orașul meu, cartierul meu, apartamentul meu, toate întineresc ca prin farmec și pentru câteva zile trăiesc, împreună cu ele, iluzia că am întinerit și eu.

Mai mult, în funcție de locul de unde mă întorc, Bucureștiul îmi arată o nouă față a lui, neștiută până atunci. Orașul din mintea mea este un adevărat cameleon. De fapt pluralul se potrivește mult mai bine în acest caz, căci orice cameleon poate rosti, ca îndrăgostitul visător al lui Bachelard, "Sunt singur, deci suntem patru!". Măcar patru. Cu alte cuvinte, orașul pe care-l regăsesc când mă întorc de la Stambul, să zicem, e complet diferit față de cel care mă întâmpină atunci când revin după o ședere mai lungă sau mai scurtă la Paris (poate fiindcă cele două clișee, adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, cel cu orașul de la "Porțile Orientului" și cel cu "Micul Paris", filtrează lumina și parfumurile în moduri distincte, astfel încât cerul orașului îți pare de-a dreptul levantin cânt revii din capitala Franței și apusean când te întorci de la Stambul). Sau – mai des – îți apare ca un amalgam între cele două, curat profil de Hameleon (sau de Ianus bifrons, dacă preferați...)

Și lista poate continua, cu variațiuni: cu alți ochi se uită Bucureștiul la tine când revii de la Roma sau de la Atena, cu alții cânt te întorci de la Zagreb sau de la Belgrad, de la Tiraspol sau de la Tel Aviv... Atâtea fețe și tot atâtea povești, urechi să ai să le asculți...

De pildă în anii trecuți, de fiecare dată când mă întorceam de la Atena, nimeream – indiferent de locul unde aveam treabă și unde trebuia să ajung la o anumită oră – pe Strada Xenofon, aceea de lângă Parcul Carol, punte discretă și elegantă între Strada Constantin Istrati și Aleea Suter. Se spune despre ea că ar fi singura stradă în trepte din capitala valahă (asta dacă nu punem la socoteală scurtătura care te scoate din Aleea Profesorilor, prin spatele Facultății de Teologie, fix pe Dealul Patriarhiei). Mi s-a întâmplat de trei sau patru ori, în patru veri la rând, să mă trezesc pe Strada Xenofon, chiar a doua zi după întoarcerea de la Atena și să nu reușesc să mă desprind de-acolo, parcă sub puterea unei vrăji... Să fi fost de vină numele străzii? Sau vegetația care invada grădinile – hortensii, crini indieni cu florile vibrante, tufe de lulea turcului sau pipa nesmțului, iar printre ele, visând candide paradisuri feline, cei mai indolenți motani tigrați din București. A spune despre această stradă bucureșteană că te face să uiți în ce loc și în ce veac ești, nu e o simplă figură de stil. Pot să mărturisesc cu mâna pe inimă că într-o zi însorită de pe la începutul lui septembrie, o zi de adevărată vară indiană, când Bucureștiul își arată fața sa aureolară, am rătăcit mai bine de oră și jumătate pe această străduță de o sută de metri. Mi-a purtat gândurile departe, înapoi la Atena, în vremea lui Xenofon, pe Dealul Filaretului și în febra revoluției de la pașopt, așa încât n-am mai ajuns la o întâlnire pe care mulți ar fi socotit-o de-a dreptul crucială. Cu toate astea, personal nu-ncerc vreo umbră de regret; oricât de importantă ar fi fost întâlnirea ratată, n-ar fi avut cum să îmbogățească relieful orașelor invizibile din mintea mea, care – după cum v-ați putut da seama – n-are prea multă treabă nici cu cartografia spațiului real și nici cu lipsa de viziune a edililor din zilele noastre.