Avem toată vara înainte. Sunt un fruct în plin rod, toate sucurile se scurg din mine, în timp ce zac rumenită la soare. Mai îmi lipsește un proțap să mă întoarcă și pe partea cealaltă. Cine va gusta din mine primul?

În mine se și coace ceva: promisiunea zilei de mâine. O lubeniță ce stă să crape, pârrr pârrr pârrr. La fel de zemoasă și dulce, o fetiță.

Apă, am nevoie de apă! Și soare! Nu e de glumă cu încălzirea globală, dar am nevoie și de vitamina D, de fier, hidratare, cu toate că, să fim serioși, sunt 80% apă. Sper să fie totul bine. Grija asta e ca un rahat, dacă intră în ventilatorul de gânduri, mânjește pe toți pereții. Nu mă gândesc însă la asta. Mă las mângâiată pe obraz de palma gentilă a vântului.

Algele au ieșit din apă și mi-au intrat pe sub piele, în vene. Gleznele umflate mă ancorează în nisip. Sunt o fiică a mării, m-am simțit ca o balenă înotând. Așa mi-am propus și să dau viață: în apă. Să nasc o altă fiică a mării. Care la rândul ei să…facă ce vrea, până la urmă. Odată pe lume, nu mai îmi aparține, oricât aș spera la asta în secret. Oamenii nu realizează (sau ignoră cu succes) simplul fapt că nimeni nu ne aparține cu adevărat. Uneori nici măcar noi, nu vedeți ce fel de gânduri îmi înoată la bordul vasului? De unde vin?

Ca într-o mașină de spălat haine, un sentiment de neliniște mi se învârte în stomac. De fapt, e doar copilul în sacul amniotic. Ce nume să-i dau? Ceva scurt, ceva de înțeles, ceva internațional, un nume senin, un nume solar, să-i fac viața ușoară, cât mai ușoară cu putință. N-am înțeles niciodată de ce ca părinți le facem viața grea copiilor noștri. De parcă nu e grea viața oricum! Știți cât de grea? Cam 9kg de grea! Atât am adăugat liniilor corpului meu. Corpul meu le-a primit umil, cu brațele deschise.

O scoică mică, o sirenă minusculă, un bob de măslină, un cub de lubeniță. Eu sunt casa și ea e melcul. E bine sub soare, aproape că adorm. Dar ceva se întâmplă.

Apă? Apă!